E o perioadă teribil de tulbure în viaţa noastră. E greu, visele par spulberate sub cenuşiul cerului şi sub urgia stârnită de către mediul în care trăim. Teribil de greu ne este, nouă, celor dragi şi celor din jurul nostru. Dar greutatea ar fi uşor de îndurat de către fiecare dintre noi, dacă nu am ţine pe umeri şi fericirea celorlalţi. Fiecare dintre noi suntem tatăl, mama, copilul, sau soţul / soţia cuiva. Avem pe umeri răspunderea cea grea, şi ne referim şi la fericirea lor. Nu putem să spulberăm visele celor din jur, cum parcă sunt ale noastre, şi ne vine tare greu să-i facem părtaşi la greutăţile asumate prin acel „şi la bine şi la rău” pe care îl jurăm fiecăruia pentru că îi iubim din tot sufletul.

Ştiu cum trebuie că se simt unii dintre voi, parcă trădaţi de cei pentru care au tras din răsputeri doar ca să fie „downsized” (că tot au apărut tot felul de expresii şi englezisme care de care mai impersonale pentru a defini un termen simplu – dat afară). Ştiu şi cum este când ai în familie probleme de sănătate, şi cauţi pe cineva să aline durerea şi nu găseşti decât idioţi şi dobitoci care dacă vor să scoată amigdalele îţi scot şi polipii prima dată (de exemplu am dat chestia, deşi la nevastă i s-a întâmplat), ce să mai vorbim de interpretarea unor chestii precum RMN-uri sau ecografii.

Ştiu şi ce înseamnă să te uiţi în jur şi să vezi doar priviri îngheţate înainte, fără a mai întoarce capul la frumuseţile din jur, parcă de frică să nu pierdem acel pas următor pe care trebuie să-l facem. Sigur că prin grabă şi stres pierdem multe din fericirea şi frumuseţea din jurul nostru. Pentru că ele există. Este ca şi cum la fericire vedem doar oameni fericiţi prin jurul nostru, iar la nefericire doar pe cei nefericiţi. Parcă şi natura ne ţine isonul, prin cenuşiul cerului şi frigul ce ne intră în oase. Greşesc, nu-i chiar aşa. Poate că uneori nu vedem oameni nefericiţi, ci ni se par nouă aievea ca fiind nefericiţi. Problemelor le place compania altora.

E greu să te loveşti de o problemă fără să ştii că de fapt vor fi mai multe. De multe ori, cel puţin mie, mi s-a întâmplat ca fericirea să vină singură şi problemele să vină în haită, precum lupii la stână. Puţini rezistă la gândul că totul e ciclic, după probleme apar bucuriile după care apar iar problemele. E incredibil cât de puţini cred aşa ceva, şi eu sunt unul din mulţime. E mai simplu să vedem că după probleme musai să apară şi bucuriile şi în momentul când apar să uităm de pasul următor până când apar iar problemele. Aşa cujet eu.

Dragilor, probleme sunt peste tot. Şi vor mai fi. Îmi aduce aminte de acea întâmplare cu norocul şi ghinionul, ce apare prin unele manuale de NLP, şi sună cam în felul următor:

Un bătrân înţelept avea un singur fiu, şi drept avere un singur cal. Într-o bună zi calul a dispărut din ogradă. În timp ce toţi îl căinau, şi-i spuneau ce ghinion mare a dat peste el, bătrânul le explica:

- Ghinion? Cine poate să ştie…

După vreo câteva zile, calul apare în ogradă cu alţi patru căluţi sălbatici prin jurul său, adunaţi de pe dealuri. Acum, toţi îl felicitau şi-i spuneau cât de mare e norocul ce-a dat peste el. La care, bătrânul le spunea:

- Noroc? Cine poate să ştie…

Dar, în timp ce băiatul bătrânului încerca să domesticească acei sălbatici căluţi veniţi parcă prin minune în ograda lor, a căzut şi şi-a rupt piciorul în câteva locuri, ceea ce îl făcea să meargă cu mare greutate după ce i s-a vindecat piciorul. La care, toţi oamenii iar îl căinau pe bătrân, care iarăşi le explica:

- Ghinion? Cine poate să ştie…

Totuşi, la ceva vreme după accident, un război a izbucnit şi toţi flăcăii din sat au fost înrolaţi, cu excepţia băiatului bătrânului, fiind expuşi la vitregii şi la pericole înfricoşătoare. Numai băiatul bătrânului era în jurul casei, ajutându-l pe acesta cum putea şi el.

Aşadar, noroc sau ghinion, nu avem cum şti cu adevărat. În timp, poate vom afla, dar acum nu.

E drept că nu avem de unde şti dacă e noroc sau ghinion ce ni se întâmplă, însă oricum ar pica nefericirea, bine nu-ţi este. Bucuria din suflet trebuie scuturată şi smotocită până îşi revine la capacitatea maximă. Trebuie să-mi ies şi eu din rutină, încep să mă gândesc la 1 Decembrie cât de bine pică, că aş putea cu doar 2 zile libere să-mi fac un concediu foarte frumos pe undeva prin ţară, unde să-mi încălzesc ciolanele la focul din şemineu, tolănit pe o laviţă şi sorbind cât mai zgomotos posibil dintr-o ţuică de prună, în timp ce privesc satisfăcut la inimioara mea cum stă înghesuită în coasta mea, dormind cu ochişorii ei cei verzi închişi şi după zâmbetul satisfăcut de pe faţă visând probabil la cum mă stresează ea pe mine când mă linge pe nas (şi mie nu-mi place, teoretic). Cum scriu toate astea acum, parcă îmi revine şi mie buna dispoziţie, şi îmi aduc aminte de cât de puţin îmi trebuie câteodată să fiu cu adevărat fericit. Foarte puţin. Fericirea parcă vine din suflet, pâş pâş, privind pieziş să vadă dacă-i binevenită, pe când nefericirea vine din exterior, directă ca un croşeu de stânga, parcă trântind uşa şi învăluindu-ne cu o răsuflare de gheaţă.

Oare, dacă stau tot aşa, în aceeaşi rutină servici – somn – servici, trăind cu adevărat doar sâmbăta şi duminica, când teoretic putem să ne revenim, dacă tot aşa continui, nu obţin acelaşi rezultat?

Am citit pe undeva că nefericirea poate fi îndulcită, şi chiar doborâtă, prin simplul fapt al schimbării. Schimbând acţiunea imediată, schimbând modul în care gândim, poate chiar prin visul cu ochii deschişi. Pe mine mă ajută. Mă ajută şi când privesc o poză a soţiei. Nu ştiu voi, dar eu, câteodată, când ajung mai repede acasă înaintea ei, şi mă simt epuizat, nervos şi nevricos, mă apuc să adulmec perna pe care a dormit inimioara mea. Acel parfum delicat al pielii, al părului ei mă schimbă, mă relaxează şi mă face să zâmbesc. Ajung uneori să stau ore întregi cu nasul în perna ei, lăsându-mă în voia sentimentelor. Aşa apare la mine fericirea, de multe ori. Ştiu, sunt îndrăgostit, şi n-am ce face. Şi nici nu vreau să fac ceva în privinţa asta. Voi doar să-mi aduc aminte, pe această cale, mie însumi şi poate şi vouă, celor ce mă citiţi, de o adiere de fericire, o mireasmă de nebunie şi un strigăt de putere, toate pentru a vă pune un mic zâmbet pe faţă. Măcar aşa, de amintire. Eu mi-am adus aminte, şi sunt acum mult mai fericit decât atunci când am început articolul ăsta ciudat. Voi?

- Prietenii sunt întotdeauna o marfă prețioasă. Dar prietenii adevărați, nu ceilalți, oportuniștii. Omul pe care trebuie să-l cauți e cel care te face să te înalți la cer, să simți că poți face orice, care te susține și te motivează, nu cel care te face să te simți ca ultimul om, ca un nimic.

- Nu există eșec, există doar feedback. N-ai cum să greșești, dacă înveți din greșeli. Decât dacă faci același lucru, over and over again..

- Ia întotdeauna partea bună a lucrurilor. Orice șut în fund e un pas înainte, dacă știi să folosești inerția.

- De pe podea n-ai cum să cazi. Teoria bețivului. Sau, altfel spus, dacă ai intrat în rahat, ai două posibilități, fie te lași la fund, fie dai din mâini să ieși. In ambele cazuri, ține gura închisă.

- Întelege puterea rugăciunii „Dă-mi doamne puterea să schimb lucrurile pe care le pot schimba, să le accept pe cele pe care nu le pot schimba, și mintea să pot să le deosebesc”. Folosește-o. Nu-ți irosi puterea și voința pe chestii pe care n-ai cum să le dovedești. Dacă dai cu capul de o piatră, ai mai multe șanse să capeți o comoție cerebrală decât să o crapi. Totuși, depinde de piatră și de cap.

- Teoretic, dacă te forțezi, ai toate șansele să-ți tragi singur un șut în fund. În termeni populari, se cheamă progres.

- Nu căuta să fii un o persoană importantă, consideră că ești. Unul dintr-un miliard de spermatozoizi, care-a nimerit calea cea bună. Fii mai degrabă o persoană.

- Ești unic. La fel ca și restul de șase miliarde de oameni. Nu te lăsa păcălit.

- Ceea ce tu gândești, are o mare probabilitate să nu fie tocmai ceea ce-ți iese pe gură. Dacă consideri pasul ureche -gură de câteva ori, ai multe șanse să-ți dai seama de diferența între zvonari și răspândaci. (mai multe diferențe, chiar).

- Ai grijă de sănătate. La ce-ți folosesc banii, dacă ești în comă, sugând cuminte suc de morcovi dintr-un tub?

- Trei chestii sunt importante în viață. Două dintre ele sunt fericirea și înțelegerea între oameni. Al treilea e unic, dar 80% consideră că e vorba de sănătate. Restul de 99% zic că e vorba de bani. Depinde în ce moment îi întrebi.

- Întotdeauna, dar întotdeauna, fă chestiile care nu-ți plac la început. Nu-i neapărat vorba de organizare, cât de faptul că acele chestii care-ți plac parcă nu necesită atâta efort.

- Savurează clipa, momentul și fericirea. Nu de alta, dar un pesimist crede că va fi mai rău, iar optimistul ȘTIE asta…

- Dacă ești atent, atent și vigilent, n-ai șanse să fii fericit. Fericirea înseamnă să nu fii rațional. E un sentiment, ce naiba. Nu implică rațiunea.

- Învață, învață și iar învață. Învață din greșeli, învață din experiențe, învață din experiențele altora. Nu de alta, dar chestiile învățate îți pot salva fundul cândva.

- Dacă ai de ales între a fi rațional și a fi irațional, alege rațiunea. Dacă ai de ales între a fi fericit, și a nu ști cum vei fi, alege fericirea. Dacă ai de ales între a fi nefericit și a nu ști cum vei fi, alege necunoscutul. Măcar n-ai regrete. Și, probabil, te vei duce la fund cu stil și aroganță. (see, Krossfire, I too can play this game with fear and arrogance. Other’s people’s fear and my own arrogance).

- Oamenii buni fac lucruri bune. Oamenii răi, fac lucruri rele. Ca oamenii buni să facă lucruri rele, e nevoie de religie.

- Știi ce înseamnă să fii fericit? Să ai totul și nimic. Să te caci în pantaloni. Și să nu-ți pese.

- Visează, cujetă și visează iar. Astea nimeni deocamdată nu ți le poate lua.

- Atenție. Oamenii fac întotdeauna cele mai bune alegeri pentru ei, în condițiile date. Nu miza că oamenii fac alegeri altruiste, deoarece ai 99% șanse să te înșeli. Deoarece, uneori, altruismul înseamnă expunere, mediatizare. Don’t fall for it..

- Dacă stai să te gândești, din viață nu scapă nimeni viu. Vom muri, inevitabil și indubitabil. Așa că, trăiește-ți viața. Viața înseamnă amintiri, suma experiențelor, sentimentelor și trăirilor. Nu are legătură cu averea. Gândește-te la faptul că, după ce mori, averea ta poate (teoretic, dar poate) ajunge pe mâna unor rude pe care nu le poți suferi. Măcar bucură-te de ea.

- Viața nu înseamnă numai suma inspirațiilor și expirațiilor, a respirațiilor.. Înseamnă și suma momentelor care-ți taie respirația.

- Vrei, nu vrei, comunici. Nu contează ce faci, tu comunici ceva. Măcar comunică ceva ce-ți place.

- Amintește-ți că nu toți oamenii înțeleg același lucru ca și tine. Oamenii îs dobitoci prin definiție.

- Ferește-te de spiritul de turmă. Amintește-ți de zicala „Mănâncă rahat. Un milion de muște nu se pot înșela..”

- Întotdeauna, dar absolut întotdeauna, TU ești cel care le dă voie oamenilor să te supere, să te întristeze. Așa că, nu le da voie.

- Ca să ajungi în vârful muntelui, pe culmile succesului, trebuie să fii surd selectiv. Nu trebuie să iei în considerare ceea ce nu te ajută la urcare. Alege.

- Dacă faci același lucru de enșpe ori, vei obține același rezultat pe care l-ai obținut de fiecare dată. Teoretic, ai o șansă la 10 miliarde de miliarde de miliarde de miliarde de miliarde ca să treci printr-un zid, dacă te proptești de el. Doar un prost încearcă. Sau unul care are șansele stabilite înainte.

- Intotdeauna cand pariezi pe ceva, sa stii rezultatul dinainte. E mai organizat asa.. (Sgt. Bilko).

- Frica tâmpește. Dacă e să alegi ceva, alege să-ți fie bine. Dar alege bine.

- Dacă tot alegi ceva, alege pe termen lung. Lasă proștii să aleagă pe termen scurt. Termenul scurt e doar atunci când ești în criză și nu știi rezultatul dinainte…

- Adaptează-te la mediu. Nu zic să-ți crești branhii, dar măcar înțelege că întotdeauna există într-un grup și un individ tâmpit. Dacă nu-l recunoști, tu ești ăla…

- Caută să fii organizat. Dacă tot mori, măcar să fii un cadavru arătos…

- Doar trei lucruri fac un om să iasă din amorțeală și să miște. Unul este durerea, altul este sexul, iar altul este frica. Nu confunda banii cu altceva. Sunt doar un mijloc spre atingerea unui scop. Bagă la cap.

- Orice faci, să n-ai regrete. Dacă e să alegi între două chestii care îți afectează în același mod (sau grad) fericirea, alege ceea ce n-ai mai făcut. Nu de alta, dar conștiința și regretul nu fac casă bună. O, god, why didnt I do THAT!!! Dar întotdeauna alege fericirea.

Probabil vor mai urma, dar mi-e frică de posibilele consecințe ale dezvăluirii atâtor secrete, pe care mulți dau bani buni și sacrifică atâtea chestii…

Eu consider că avem întotdeauna o cauzalitate în derulare. Orice șut în fund e un pas înainte. Ai lovit cu piciorul mingea, mingea a zburat ceva mai încolo. Dacă te uiți la ea și te feliciți singur pe principul „mamă, ce șut îi trag”, nu se întâmplă nimic. Nu se întâmplă nimic dacă nu acționezi. Dar, reversul medaliei, dacă ești portar, și vezi că vine mingea spre poartă, (cu acea excepție în care boul de atacant vrea să-ți probeze tăria de … caracter … cu mingea), dacă nu acționezi, ai toate șansele să iei un gol. Nu că m-aș pricepe eu atâta la fotbal, dar ca exemplu plastic mi se pare că se potrivește. Adică, atât o acțiune cât și o inacțiune, au consecințe. Fie un gol, fie un autogol, fie un corner. Acționezi sau nu acționezi, tot aia e, din punctul de vedere al cauzalității. Tot alegere se numește. Bun, revenind la crizele noastre de toate zilele..

Dacă vrei cu adevărat să înțelegi ceva, nu te uiți doar la efecte, te uiți și la cauze, și la interacțiuni. Bre, nu poți să vezi doar că economia e în budă, fără să vezi de ce, sau cum s-a întâmplat.. Deși răspunsul e clar, pentru câțiva oameni mai deștepți. Pentru restul e întotdeauna valabilă tema cu „karma”, „destin”, „conspirație masonică”, „bancheri nesimțiți”, „conspirații internaționale”, „FMI”, „guvern mondial”, „agenți imobiliari lacomi și rău-voitori” sau „guvern incapabil”. Nea Stere e omniprezent.

Noa, acilea-i hiba.. Tot ce avem pe lumea asta se supune cauzalității. Numai românii nu. La noi e criză, dar vrem majorări salariale. N-avem bani, dar consumăm. E criză, cerem să muncim, dar pentru asta facem grevă. Trei sau patru pensionari îs ținuți în spate de câte un salariat, dar noi creștem contribuțiile la asigurările sociale în loc să favorizăm angajările. Avem pensii private, dar le plafonăm contribuțiile, că de… e criză și avem nevoie de bani. Avem doctori, dar 60% din ei vor să plece în alte țări. Vrem profituri, dar vrem să scăpăm de angajați (de parcă ar munci fantomele.. Nu, nu eu!). Nu vrem să muncim, dar vrem bani. Oricine a făcut profit, și-a crescut o afacere, sau afișează un nivel de trai mai ridicat, e automat considerat hoț, dar noi vrem bani și să ne îmbogățim. Vrem bani și muncă, dar plafonăm timpul maxim de muncă (8 ore pe zi, 40 pe săptămână, maxim …xxx… pe săptămână). A face profit acum e considerată aproape fapt penal, dar noi vrem să ne creștem nivelul de trai. Vrem de muncă, dar nu vrem să spălăm vecee. Vrem guvernanți mai buni, dar așteptăm pomeni electorale, și facem gură dacă nu le primim. Vrem guvernanți mai buni, dar nu le verificăm averile, de unde-au apărut. Iată adevărata Românie.

Așteptări realiste, nu ziceți? Și în vremuri normale, ar fi mers brici. Dar criza asta este, de fapt, o buclă de feed-back de autoreglare a economiei. Merge, merge, la un moment dat se mai și oprește. Și când se oprește, se numește criză. Eu zic că-i o modalitate de autoreglare a economiei, populației, pământului, vremii, etc, pentru că ne trezește la realitate. Ne face să ne reevaluăm așteptările.. Adică e modalitatea prin care civilizația noastră sau planeta noastră sau universul nostru zice „Hai bă, c-ați întins coarda prea mult. Nesimțiților! Ia d’acilea o criză, să vă sature!”..

Criza reglează. Cei care erau obișnuiți cu muncă puțină, se vor dezobișnui. Cei care erau obișnuiți cu bani mulți fără riscuri, se vor dezobișnui. Cei care erau prea lacomi, prea încrezuți, prea aroganți, se vor schimba. Criza face din om neom. Ori te schimbi, ori mori. O să vedeți peste maxim 10 ani, când o să se descopere că dacă n-au salariați, n-au de unde face rost de bani de pensii. Că dacă n-au muncitori, n-au de unde produce. Când vor redeschide dosarele de pensionare, să vadă de pe unde pot face rost de salariați. Ori asta, ori vor momi milioanele de flămânzi de prin Ghana, Nigeria, Zair sau Congo, Orient sau Brazilia, pe salarii mici, să vină să muncească. N-au încotro. Criza reglează, desface excesul și creează premisele însănătoșirii sistemului. Ori asta, ori murim. Nu putem și cu pâinea unsă și cu clisa neîncepută. La fel și la nivel religios(roagă-te, și nu fă nimic, să vezi, se întâmplă?), și la nivel de încălzire globală (ăia care rămânem, vom fi mai cumpătați), și la nivel de economie sau societate. Când vezi că mori de foame, ți se schimbă prioritățile, brusc. Faci atunci pe dracu’ și pe mă-sa, doar doar prinzi un loc de muncă. Și nu faci nazuri, că știi că ai pe cine hrăni… Ce, așteptat de la stat? Când statul e falimentar, și tu o știi, și o știe toată lumea, statul ce să facă? Era bancul acela cu „Cu ocazia crizei economice, statul va oferi slujbe șomerilor. Ele vor fi organizate lunea și miercurea, și oficiate de preoți, episcopi și mitropoliți”. Când n-ai altă variantă, alegi orice. Inclusiv munca. Și atunci, și strănepoții copiilor copiilor tăi vor ști cum mâncai tu și urmașii tăi apă cu ceai, ca ei să poată să meargă la școală, să aibe o pâine să mănânce și o treanță să îmbrace. Și nu-și vor permite luxul de a refuza munca, de a refuza gândirea sau școala. Feedback-ul reglează acțiunile până la obținerea rezultatului dorit. Opțiunile se diminuează cu zi ce trece. Iar tu nu-ți mai poți permite luxul de a face în fiecare zi același lucru și de a aștepta alt rezultat. Asta e. Și de-aia-mi place mie criza.. Că fie ne va regla societatea, fie ne va regla societatea. Altă opțiune nu-i. Parol!

Și așa ne deșteptăm. Sper doar să nu fie prea târziu și pentru mine..

Cu ce să încep oare?

Primul atribut al omului de succes e întotdeauna gândirea. Mentalitatea de câștigător. Adică:

- Proactiv. Orientat spre soluții, nu spre probleme.

Adică vede jumătatea plină a paharului. Glumesc. Adevăratul atu este modelul de gândire cauză – efect. Ce trebuie să fac pentru a obține rezultatul dorit? Dacă vreau să mă duc în concediu în Aruba, ce trebuie să fac?

Desigur, asta presupune că știi ce îți dorești, și că ești dispus să faci tot ceea ce trebuie să îl obții. Adică, se merge pe calea optimă:

Step 1. Ipoteze: Ce presupune un concediu în Aruba?

Viză? Mă calific pentru viză? Suport clima de acolo? Că dacă nu, degeaba visez la Aruba, dacă nu mă primesc ăia, sau dacă stau la soare fac infarct în 2 timpi și 3 mișcări… (vezi al doilea atribut).

Step 2. Costs: Cât costă?

3.000 de euro? Ce mai trebuie să am la mine? Cât face în total? 3.500 euro…

Step 3. Căutarea soluțiilor…

Cât îmi permit să pun deoparte lunar? Cum m-ar afecta suma lunară dacă mă duc la anul acolo? Dar dacă mă duc peste doi (trei, patru) ani?

Pot să iau un credit? Dacă da, în cât timp îl dau înapoi? Sunt sigur pe serviciul meu? Ce se întâmplă dacă rămân fără el?

… aici intră sistemul TOTE (Test Operate Test Exit), adică testezi capacitatea proprie de plată, până ajungi la un compromis acceptabil. Verifici beneficiul cu oportunitatea și cu cheltuiala (nu se merită să pui deoparte 60% din salariu dacă ai un salariu de 1000 de lei lunar, că-ți bați singur cuie-n talpă).

Step 4. Aștepți până sunt îndeplinite condițiile, verificând din când în când dacă nu s-au schimbat ipotezele (dacă s-a ieftinit sau s-a scumpit), și modifici (dacă trebuie) soluția după cum trebuie…

- Răbdare. Succesul merită așteptarea. Pe cuvânt.

- Fără regrete. Un străvechi proverb / rugăciune spune: „Dă-mi Doamne puterea să schimb lucrurile pe care le pot schimba, să le accept pe cele pe care nu le pot schimba, și minte destulă să-mi pot da seama care-i una și care-i alta..”. Dacă ai luat o hotărâre, nu te mai uita în urmă, că n-ai cum s-o schimbi. Acceptă-ți responsabilitatea acțiunilor sau inacțiunilor proprii și mergi înainte cu tupeu..

- Perseverență. Keep at it. Nu renunța. Fii surd la îndemnurile de renunțare, și ascultă-le pe cele care te motivează..

- Adaptare la mediu. Dacă repeți tot ce ai făcut până acum, o să ai rezultatul pe care l-ai obținut până acum. Numai un prost se dă cu capul de stâncă încercând să treacă dincolo.. Deșteptul o ocolește după prima lovitură primul cucui…

Hope it helps! LATER EDIT:  Am mai găsit ceva despre realitatea subiectivă, la Geni.

P.S. După voi, care sunt celelalte atribute ale succesului? Oare mai sunt?

Oare am voie să gândesc?

P.S. ***** AUTOCENZURAT DE CONSTIINTA***********  Sau că acolo cand ziceam de chestii aiuristice mă refeream la toți proștii care pretind că ei știu mai multe despre cât ar trebui să fie spread-ul decât conducătorii băncilor.. Dar mă tem că nu m-ar crede…

Mai multe despre cum se fac astea, la Krossfire… Aici.

- Mentalitate de (ne)câștigător;

- Cum să pricepi că ești manipulat;

- Advocatus diaboli, ad nauseam, ad infinitum;

- Res divinae;

- Da, sunt bancher și mi-s mândru;

Due to an article I read, “Religious freedom: a confined policy” I chose to write an addendum to what I believe to be an important issue. I also read Al Gore’s book “The assault on reason”, and something just clicked into place.

Fear is tyranny, people.  Because of fear, displaces logic. Fear is a conditioned response that makes the body react as if it was in danger. It generates behaviour that is not logical, but is quick. Because of fear, there is no logic. Fear is the mind-killer, you know…

Now, what’s wrong with this picture? Why ?

The thing is, we need things to hang on to.. Just not the things we think we need. We need so little to survive.. Food, water, shelter, medicine. That’s it. We don’t need Coca Cola, or Apple, or Mercedes, or any other brand for that matter, in order to survive. We are like bacteria, constantly adapting to the environment, living but not really alive.

Belief is a positive concept. We should believe in ourselves. Faith is also a positive concept. Have faith in tomorrow. In kindness of others. In yourself. Because, you see, hear and feel through yourself. Your eyes make you see, your ears make you hear, and your skin makes you feel. Wrong! Your brain makes all that. There are ways to make people see without seeing, hear without hearing and feel without feeling. It’s called psychological manipulation. For instance, people were shown a brightly coloured car (usually red) standing by a Give way! sign and were asked:

- Did you notice that (red) car standing by the Stop! sign?

Amazingly, more than 90% of them acknowledged. The thing is, there was never a Stop! sign there. But, later, an even more amazing thing happened: most of them never remembered that Give way! sign, but remembered they saw a Stop! sign. That’s how you can see without seeing…

Now, you say, what’s that gotta do with fear?

Since fear is a conditionned response to danger, and disrupts logic, bypasses reason, keeping you in a constant state of fear reduces you to an ilogical moron. But this has some obvious advantages, that if you are provided with a method or a thing that stimulates a powerfull emotional response in you by claiming (falsely!) that it can make the danger go away, you tend to either use that method, or buy that thing, or adjust you behaviour in a way that can be accurately predicted. Sheep, we are. But you wonder who’s that border collie directing us where we should go… That’s the media, people.. The more pressing matter should be who’s the shepperd, and where are we lead? To the slaughterhouse, perhaps? See, there’s an interesting metaphor in all this. We, as sheep, can have our hair cut, our milk taken or be killed, all for the needs of some people… The puppet masters, our shepperds..

That’s what drives us. Fear. Fear that we are not good enough, fear that God will punish us, fear of terrorist attacks, fear of the future, fear of change, fear… Fear is a constant everywhere. Because through fear we stop thinking, and allow our mind and conciousness to be misled and misdirected, all in the name of consumerism, control of the individual and authoritarianism.

So, dear reader, step carefully, for you step on my dreams…

Am observat următoarea chestie: Cine urmează la doctor, chit că are în mână număr de ordine, și știe SIGUR că va intra la doctor următorul, stă în picioare la ușa lui din momentul în care a intrat cel dinaintea lui. Chiar dacă va aștepta cu ceasurile, chiar dacă nu se simte bine.. Doar din frică să nu-i ia careva locul.. Iar coadă fără nervi, și fără persoane care „așteaptă de azi dimineață de la 7” fără bon, și au pretenția să intre în față, că oricum bonul nu contează, contează fiecare cât așteaptă, nu găsești.. Acum am început să pun cap la cap (parcă m-a lovit inspirația) o mulțime de chestii din ultimii 30 de ani.

Și iată concluzia:

Suntem un popor speriat. Panicat de-a dreptul. Nu contează legea, nu contează bunul simț sau ordinea, nu contează nimic din tot ceea ce se numește „egalite, liberte et fraternite” (you get the point), contează doar pielea proprie. Tot ce am auzit și am văzut de la revoluție încoace, tot frică se numește. Noi, românii, pe lângă că avem o mentalitate de turmă de oi (trăiască Beecali), nu suntem români. Noi suntem Popescu, Vasilescu, Ionescu, Tănăsescu, etc. Degeaba o luăm noi ad-literam cu POPORUL ROMÂN ESTE UN POPOR CU FRICĂ DE DUMNEZEU, și cu POPORUL ROMÂN ESTE PUTERNIC ȘI ADAPTABIL, că e doar propagandă. Noi n-avem frică decât de ceea ce ne-ar putea face rău NOUĂ, că la restul poate să vină potopul. Și nu suntem nici măcar un popor, d-apăi ce să mai vorbim de ortodoxie, sau putere sau de adaptabilitate. Religia, țara și puterea nu există. Fiecare om e adaptabil, și suntem și mai adaptabili decât gândacii, dacă ei supraviețuiesc unui război atomic, noi am fi în stare să respirăm negru de fum și să mâncăm toxine (vezi Copșa Mică, Zlatna, etc…). De-aia se zice de noi că ne adaptăm. Dar nu ca popor, ci ca individ. Ăștia, săracii, din exterior, generalizează de numa’-numa’, și rău fac.

Brucan, săracul, a fost luat peste picior, când spunea că ne trebuie 20 de ani să ne revenim, iar acum, după ăia 20 de ani… Mai are rost să zicem?

Ca poporul român să existe cu adevărat, ar trebui să-l desființăm, să ne răspândim prin lume fiecare în alt loc, și după 100 de ani să reconstituim România. Și nici atunci, nu-s prea sigur că ar fi ceea ce trebuie.

Uitați-vă-n jur, și spuneți-mi ce vedeți.. Bucurie? Nah… Frică, panică, foame de bani, nesimțire și grabă. „Nu știu ce vreau, dar vreau acum, și dacă-i musai, pe gratis!”

Dacă vă gândiți că o să se schimbe ceva, vă înșelați. Până când mărturiile despre comunism și revoluție vor fi doar în cărțile de istorie, iar cei care au văzut sau au auzit de la cei care au văzut această perioadă vor muri, nu se va schimba nimic. Pentru că oamenii își învață copiii pe baza propriei experiențe. Dacă eu m-am ars, suflu și-n iaurt, iar tu ar trebui să faci la fel, copile.. Uite că mie-mi merge cu tupeul, cu nesimțirea… Ție de ce nu ți-ar merge?

Nu vedem dincolo de vârful nasului, dar toți avem pretenții de oameni citiți, cultivați, și ne considerăm în măsură să emitem judecăți și să comentăm absolut orice, de la fotbal, la economie politică, de la istorie, la etică. Sictir! Aș prefera oricând un neamț, care „e rece, nu te bagă-n seamă, nu te-ajută, și orice nu-i convine, chiar dacă tu vrei să faci un grătar, sau faci un pic mai mult zgomot decât ar fi necesar, reclamă la poliție sau te miri pe unde”, decât un român, care este… Chit că nu văd oameni cu zilele, sau că nu îmi are nimeni treaba, sau că nu am prieteni. Prietenii nu se măsoară în număr de persoane, nici în „DA! Sigur!”-uri… Vorba cuiva, dacă știi exact câți prieteni ai, n-ai nici unul…

Watch more cool animation and creative cartoons at aniBoom

Apropo, știi de unde vine educația copilului tău? Eu n-aș prea crede.. Nu de la tine, sau de la școală, ci de la anturaj. De la cei din gașcă. De la băieții de cartier. De la televizor.

Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât aș vrea să îmi cresc copiii undeva prin Australia, Noua Zeelandă sau oricum, undeva departe. Undeva la ocean, cu spații întinse, pline de sălbăticie.. I-aș învăța cum să supraviețuiască în natură (și aș invăța și eu), cum să trăiască fără dependența asta de „Mai repede! Mai mult!”, fără să-mi fie frică sau să le fie frică de ziua de mâine. I-aș învăța că viața ne duce la moarte, și că n-are rost să se gândească prea mult la ziua de mâine sau dacă pierd sau câștigă. I-aș învăța să se bucure de fiecare clipă, să vadă frumusețea în orice, și să nu le fie frică. Asta, ultima, o văd ca o nouă poruncă (porunca 11). Orice s-ar întâmpla, să nu-ți fie frică. Dacă vrei să-ți fie neapărat frică, să-ți fie frică de ce impact ai tu asupra celorlalți. Nu invers, și nu de altceva. Să-ți fie frică de ce ai putea tu face.

Trăiește, copile, i-aș spune, și nu te uita nici în urmă, nici înainte. Doar speră că va fi bine. Uită-te în jur, și vezi miracolul vieții în fiecare picătură de apă, în fiecare fir de praf. Și vezi că n-are rost să fii supărat.

Asta, cu frica, nu ne-a învățat nimeni pe noi. Și încă suntem învățați să ne fie frică și de Dumnezeu, și de Stat, și de Angajator, și de Mine, și de Tine.. Că dacă ne este frică, cea mai bună soluție pentru noi este să nu facem nimic. Asta ne e învățătura, și așa suntem îndemnați să trăim. Ca niște oi, care cred că li se cuvine totul, și nu se cuvine să dea nimic înapoi. Sau nimănui. Aș cere scuze oilor pentru că le-am comparat cu românii, dar ele oricum nu știu să citească, așa că o să le behăi eu ceva când trec pe lângă ele, și sper că o să mă înțeleagă și nu o să se supere…

Cu cât ne e mai frică, cu atâta suntem mai ușor de condus, de muls, și de tuns..

P.S. Da, sunt supărat, sunt nervos și frustrat. Da’ mie-mi trece.. Ție-ți trece?

My intention is to see, hear, feel and ultimately… choose… for myself. I just ponder on what makes me tick. I shrugged one evening, while standing by a fire and enjoyed the view of a snow-covered mountain (well, more like a hill, actually), thinking of what awaits me in the future, and made my new year’s resolution. That’s my biggest fear, you know.. The fear of the future. And my resolution is simple. Change the world as I know it, into something better, and never fear that change. I’m thinking big, I know, and I’ll be lucky if I get halfway there. But I have nothing better to lose. My dreams and aspirations have changed so much in the past 4 years, that the only thing for me to loose is hope. Hope is a good thing, and “too much of a good thing can be wonderful”… So I say I have a lot to lose. What do you think? Is it an acceptable trade?

I think not. And this is why I want to know more, every day. I hunger for knowledge, the way I never have. I don’t know why, even if Maslow’s pyramid sheds light on a small portion of the truth…

So, my dear friend, if I may call you that, you are THE key in understanding myself, because some things are so obvious that I never see them. You know, I can’t see the forest because of the trees…

I therefore propose a truce between religion and all other moral and ethical systems, and ask you what makes you chose one over the other. What moral pillars support you? What do you base your everyday action on? Loyalty? Friendship? Morality? Benevolence?

I say this:

- Humanity is at a crossroads, between faith and knowledge. And I also believe that faith is gaining momentum, fast… Because Knowledge based systems are never moral. And that’s its Achilles heel. Faith requires nothing. Knowledge requires a rather high degree of intelligence. But it can never stand a chance, not unless we turn it around and make it moral. And I would always choose a moral system over any belief system. Because while faith can be helpful, it can also hurt. A lot. Just look at the dark ages, and the holy wars of today. Faith is based on blind obedience. But as all other systems, it needs to point out something to separate itself from others. It needs an enemy. The good versus bad routine may have worked in the past (and this present), but it can only take us, as humans, so much. We need something else to carry us over the threshold. And that’s morality. But not the morality we now know. We need a morality that can unite us, all of us. No matter what religion, color, sex, gender or IQ. We need (and this is my own opinion) a system to teach us, not force us. We don’t need to brag about how cool I am for donating money to charity. We don’t need to point fingers to gay and try to convince everybody of what a menace they are. We don’t have to be good. WE CAN CHOOSE!

I say we need to rebuild ourselves. There is never good or evil. Just choice. You can be as evil as you want to be, as long as it does not affect other lives (and by life I also mean plants and animals). Now, how bad can you be, given this constraint?

You have to understand that our entire moral, ethical or belief system is wrong. You know it. You feel it in your heart, in your hair slowly rising and your skin and in your bones. You know there’s something wrong, and you just want to fill that emptiness, that void in your soul, but you need to understand something. Your subconscious mind knows even when you lie to yourself. It’s called cognitive dissonance. It basically means that whenever you make a choice that negatively affects you, your subconscious mind adjusts what you believe, to match your choice. For instance, it’s like when you buy an overpriced car, that eats fuel at an astounding pace, and somebody points that out to you. Your first action, sometimes without even thinking about it, you start contradicting that person. Yeah, it eats a lot of fuel, but look how good it looks. Or how fast it goes… Because by adhering to that opinion, it means you made a bad choice. And that would make you feel guilty, bad or anger. And your subconscious mind tries to manipulate you into not seeing the truth. See here:

Cognitive dissonance is an uncomfortable feeling caused by holding two contradictory ideas simultaneously. The “ideas” or “cognitions” in question may include attitudes and beliefs, and also the awareness of one’s behavior. The theory of cognitive dissonance proposes that people have a motivational drive to reduce dissonance by changing their attitudes, beliefs, and behaviors, or by justifying or rationalizing their attitudes, beliefs, and behaviors.^[1] Cognitive dissonance theory is one of the most influential and extensively studied theories in social psychology.

Dissonance normally occurs when a person perceives a logical inconsistency among his or her cognitions. This happens when one idea implies the opposite of another. For example, a belief in animal rights could be interpreted as inconsistent with eating meat or wearing fur. Noticing the contradiction would lead to dissonance, which could be experienced as anxiety, guilt, shame, anger, embarrassment, stress, and other negative emotional states. When people’s ideas are consistent with each other, they are in a state of harmony or consonance. If cognitions are unrelated, they are categorized as irrelevant to each other and do not lead to dissonance.

A powerful cause of dissonance is when an idea conflicts with a fundamental element of the self-concept, such as “I am a good person” or “I made the right decision.” This can lead to rationalization when a person is presented with evidence of a bad choice. It can also lead to confirmation bias, the denial of disconfirming evidence, and other ego defense mechanisms.

Therefore, I understand that morality and ethic, today, are highly subjective views on how not to see the truth. That’s my belief.

Now, after understanding that our brains are standing between us and the truth, we can rephrase and rebuild our morality. And ethics. We all know we need something to believe in, we just have to choose to believe in ourselves, rather than believing in someone (or something) bigger than ourselves. Sure, it’s a great way to pass the blame, but for the new us, I don’t think blame should be an issue. Since there is never a mistake, unless you chose not to correct it, our civic duty is to be responsible and act. And then, there will never be a reason to blame ourselves. Or others, for that matter…

What say you?

Apropo, cine vrea să fie fericit, de acum încolo, să citească în continuare… Cine nu, ce cauți la mine pe blog? Știu că mă mai porcăi singur, dar de obicei sunt destul de vesel…  Nu s-ar zice, nu?

Revenind…

Nu vreau să mă gândesc nicicum la posibilele implicații de ordin religios prin prezentul post, doar să propun ceva. Interesant. Adică ceva interesant pentru cei ce vor să fie fericiți. Și care să n-aibă nici o legătură cu sărbătorile. Dar ceva care funcționează SIGUR, pentru că l-am probat și eu. Dar nu l-am inventat eu. E un joc. Și se numește „Hai să!”. Și, teoretic, nu are nicio legătură cu fericirea, fiind un instrument de îmbunătățire a responsabilității sociale. Dar, un side-effect interesant exact asta e… Fericirea…

Într-un post de la Moshe & Mordechai, numit „Parul ca argument”, în care autorul se întreba dacă pierderea anonimatului la comentariile de pe blog-uri ar domoli violența de limbaj, iar eu vreau să vă citez din acel post, următoarele:

Personal nu cred asta. Sigur, anonimatul poate da, uneori, un spor de cutezanţă, dar nu văd de ce ne-ar face să fim altceva decât noi înşine. Iar dacă violenţa e o problemă asta se întâmplă pentru că violenţa este o problemă în societatea nostră. Şi pleacă de la vârf.

Nu suntem anonimi în trafic atunci când ne porcăim la semafor. Ori când, tot mai des, vedem că se recurge la par ca argument definitiv. Sunt anonimi cei care apar la OTV? Ori cei mai mulţi dintre cei care semnează în România mare ? De bunăseamă nu. Care este atunci explicaţia pentru care parul devine atât de des soluţia ? Lipsa de educaţie este o explicaţie. Relele modele pot fi o alta. Dar dintre toate cred că cea mai solidă explicaţie este aceea că trăim într-un stat autist. Legile există, dar nimeni, aproape nimeni nu e tentat să le ia în serios. Pentru că instituţiile care ar trebui să vegheze la aplicarea legilor sunt corupte până la ţesătura lor intimă. Pentru că legiuitorii sunt ei înşişi o pildă de nesimţire şi lipsă de respect faţă de lege.

O societatea nu poate fi guvernată prin cultivarea fricii faţă de lege şi faţă de consecinţele nerespectării acesteia. Ci prin cultivarea convingerii că, în orice situaţie, pentru oricine, faptele noastre atrag şi răspunderi, responsabilităţi. Că cilindreea automobilului nostru nu are cum impresiona agentul de circulaţie. Că banii şi relaţiile nu sunt argumente în relaţia noastră cu legea şi cei care ar trebui să o reprezinţe. Că, în fine, avem un unic sistem de valori şi constrângeri la care cu toţi trebuie să aderăm.

Cineva îmi spunea că nu poate exista respect faţă de lege atunci când “lupta împotriva corupţiei” este o permanentă politică de stat, o temă recurentă în dezbaterea publică. Şi până la urmă e vorba şi de altceva. De respectul pe care, arătându-l legii, ni-l arătăm unii altora.

Am primit democraţia cu un entuziasm teribil. Ca pe o expresie a libertăţii absolute. Ca pe un mediu de cultură propice afirmării individualităţii noastre, a fiecăruia dintre noi. Cu timpul am încetat să mai gândim ca semeni. Sau concetăţeni, dacă vreţi. Am devenit o sumă de individualităţi. Şi nu am încetat să ne exprimăm individualitatea. Convinşi fiind că fiecare dintre noi este mai bun decât cel de alături. Dacă nu mai bun, atunci mai deştept. Dacă nu mai deştept, mai puternic. Dacă nu mai puternic, atunci mai bogat. Iar atunci când argumentele nu au mai supravieţuit ego-ului am prefăcut nevoia de afirmare în vehemenţă. Vehemenţa în violenţă. Pentru că şi cel de alături a făcut la fel.

Autorul a punctat teribil de bine tot ceea ce ne caracterizează pe noi, românii, ca nație care abia a scos nasul în lume. Părem ca niște copii, care merg prima oară la fotbal. Și se iau după ceilalți, urlând și înjurând, fără să știm exact de ce facem asta.. Doar că suntem băgați în seamă de adulți, și amenințați un pic cu degetul. Dar în rest, viața merge înainte. Și nu știu cum aș fi putut spune altfel decât a spus Mordechai. Nu legea e soluția. Ci responsabilizarea.

Jocul acesta de care vă vorbeam, are un efect intens asupra individului. Are puține reguli. Nu multe. Dar care trebuie respectate. Nu încercați nimic ilegal. Doar nițel comportament modificat.

Regula 1. Ceea ce gândești, spune. Ascultă-ți subconștientul și dorințele.

Hai să nu ne mai prefacem că trebuie să fim buni doar pentru că așa ni se spune să fim. Pentru că așa ar trebui să ne comportăm în societate. Pentru că, vorba jocului, interzicerea anumitor chestiuni are efectul invers. Și rezultă într-o incontrolabilă dorință de a fi egoist. Așa că trebuie să renunțăm la asta.

Regula 2. Nu există moral sau imoral.

Faptul că repezi pe cineva, nu te face mai bun sau mai rău. Așa ești tu, cine nu-i de acord, să te ocolească.

Regula 3. Hotărăște considerând ceea ce e bine pentru tine. Egoismul = good..

Regula 4. Când întâlnești o persoană încruntată, zâmbește-i.

Regula 5. Când vezi pe cineva care are nevoie de ajutor, ajută. Fără să te aștepți să ți-l ceară. NU OFERI, FĂ!

Regula 6. După ce ai ajutat persoana, îndepărtează-te. Dacă îți mulțumește, ignoră-l. Dacă vrea să te răsplătească, refuză-l.

Regula 7. Nu cere ajutor de la nimeni. Nu te aștepta să fii ajutat, și nu te gândi la nimic din ceea ce va urma.

Aceste reguli trebuie urmate timp de o săptămână. Și vă rog să-mi spuneți cum vă simțiți după  acea săptămână. Eu am avut niște experiențe… Oaaaa…!!!

Succes!

P.S. Auggie, să-mi spui dacă după o săptămână de-asta mai gândești la fel…

P.S.S. Nu despicați firul în patru, aplicați!