http://www.basilica.ro/ro/stiri/catedrala_mantuirii_neamului_un_dar_al_tau_pentru_eternitate.html

„Biserica Ortodoxă Română doreşte ca cel târziu la începutul lunii august 2010, să fie demarate lucrările pentru edificarea efectivă a Catedralei Mântuirii Neamului, cu speranţa că, în timp de trei ani, până la sfârşitul anului 2013, această va fi construită şi acoperită (faza „la roşu”), iar apoi se va intra în faza de finisări şi dotare cu mobilier, pentru a fi târnosită în anul 2015. Prin Tema de proiectare s-a prevăzut ca dimensiunile Noii Catedrale să fie următoarele: 120 m lungime, 70 m lăţime şi 120 m înălţime, iar la slujbele religioase din interiorul Catedralei să poată participa împreună 5000 de persoane.”

“Costurile necesare pentru ridicarea noii catedrale sunt estimate la 400 de milioane de euro, o jumatate din suma urmand sa fie alocata pentru constructia la rosu, iar cealalta jumatate pentru lucrarile de finisaj, pictura, impodobirea lacasului si instalarea retelei electrice si incalzirii.”

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-6899280-constructia-catedralei-mantuirii-neamului-incepe-august.htm

Interesant, nu? Câteva sute de milioane de euro, în timp ce populaţia începe să se simtă ca în război, cu foamea la uşă. Sute şi mii de locuri de muncă desfiinţate, reduceri de salarii şi pensii, toţi ştim ce se întâmplă în viaţa publică din România. Bun. Dar teoretic există şi activităţi filantropice, nu-i aşa ? Care să compenseze donaţiile, taxele şi tarifele preoţiei, şi construcţia de noi biserici. Iată ce spune raportul pe 2009:

“Activitatea social-filantropică a fost desfăşurată în Biserica Ortodoxă Română de 3167 persoane: 29 consilieri sociali, 33 inspectori eparhiali, 141 asistenţi sociali teologi, 273 persoane cu studii de specialitate, 56 lucrători sociali, 2192 voluntari şi membri ai comitetelor filantropice şi 443 din alte categorii de personal. În anul 2009 s-au înfiinţat 49 de instituţii de protecţie socială, ajungându-se la un total de 394 (88 aşezăminte pentru copii, 89 aşezăminte pentru vârstnici, 65 centre pentru asistenţa familiilor şi persoanelor aflate în dificultate, 92 cantine şi brutării sociale, 25 centre medico-sociale şi policlinici, 14 centre de diagnostic şi tratament pentru persoane cu nevoi speciale, 6 centre pentru persoane fără adăpost, 4 centre pentru victimele violenţei familiale şi agresori, 2 centre pentru victimele traficului de persoane şi 9 grădiniţe şi centre educaţionale). De serviciile şi proiectele sociale desfăşurate în eparhii (335 programe sociale) au beneficiat peste 629.459 de persoane, dintre care: 152.270 copii, 26.324 persoane cu dizabilităţi, 333.882 persoane vârstnice şi 116.979 familii sărace. Pentru susţinerea acestor activităţi social-filantropice s-au cheltuit aproape 45.000.000 lei.”

http://www.basilica.ro/ro/comunicate/iactivitati_multiple_cu_bani_putinii_sinteza_activitatilor_bisericii_ortodoxe_romane_in_anul_2009.html

Cu bani puţini, asta scrie şi în titlul lor. Cât de puţini au fost, ia să vedem:

Patruzeci şi cinci milioane de lei, adică 10 milioane de euro şi un pic. Pare mult, nu? Ce înseamnă asta în medie per om? 71,49 lei per persoană. Într-un an întreg. După mine, e o cifră aruncată acolo, să se vadă ca număr de persoane ajutate, nu ca sumă folosită. Iar acei 400 de milioane de euro vehiculaţi ar putea fi folosiţi altfel, după mintea mea cea de pe urmă.

http://www.realitatea.net/averea-bisericii-ortodoxe-romane-depaseste-3-miliarde-de-euro_82189.html

Ar avea de unde? Da. Există ceva necontabilizat? Sigur. Iată:

http://www.presa.nu/economie/start-up-urile-bisericii-66.html

În 2007, BOR avea venituri de 90 de milioane de euro anual din donaţii şi activităţi comerciale; o avere de 3 miliarde de euro; o avere potenţială de 10 miliarde de euro luând în calcul proprietăţile (terenuri, păduri, imobile) şi piesele de tezaur revendicate. De la statul român se primesc anual aproximativ 42 de milioane de euro ca salarii.

“Un preot primeste aproximativ 50% din salariu de la stat, printr-o contributie alocata de la bugetul Ministerului Culturii si Cultelor, unde respectivul primeste la intrarea in sistem de la un salariu de 100 euro net pana la 1.560 euro in cazul patriarhului, potrivit bugetului pe 2007. Restul salariului, preotul si-l completeaza din fondurile proprii ale bisericii.”

http://www.money.ro/temp-standard/preotii-primesc-de-la-stat-42-milioane-de-euro-pe-an.html

Însă conform declaraţiilor proprii, “Sectorul economic-financiar a înregistrat în anul 2009 venituri în valoare de 56.796.508 lei şi cheltuieli în valoare de 56.541.496 lei, rezultând un excedent de 255.012 lei, ce va fi utilizat în activităţi misionare.”. Unde-i diferenţa? Nimeni nu ştie şi nu are interes să ştie. Pentru că biserica este organizată piramidal, fiecare instituţie fiind un centru de profit. De aceea, in cazul “sectorului economic-financiar” sunt prevăzute sumele primite la centru, nu şi veniturile şi cheltuielile fiecărei parohii. Numai din vânzarea de lumânări sunt venituri de aproximativ 14 milioane de euro la nivel de ţară – la nivel de an 2005, lucruri verificabile din declaraţiile de impunere a episcopiilor şi mă îndoiesc de scăderea acestor venituri în vreme de criză când toţi se îndreaptă spre orice sau oricine le arată o urmă de simpatie.

Am prezentat cele de mai sus, ca să îmi pot susţine titlul postului. Părerea mea este că biserica ortodoxă română se îndreaptă spre dezastru. Au pierdut hăţurile şi fac anumite cheltuieli care le strică imaginea publică, doar pentru satisfacerea anumitor orgolii. Oamenii nu mai sunt ce au fost, nu mai pot fi controlaţi şi supuşi ca în evul mediu. Sigur că există fanatici, sau credincioşi care nu pot fi convinşi de orice măsură ar lua biserica, însă marea majoritate a oamenilor din România sunt deja prea laici chiar dacă nici chiar ei nu-şi dau seama. La majoritatea ortodoxismul este doar o religie a strămoşilor, despre care cunosc prea puţine detalii, majoritatea celor cunoscute fiind legate de posturile de peste an şi sărbători, fără principiile de bază prezente în biblie. Dacă ai întreba pe oricare din cei din jurul tău dacă se consideră un om bun, 99% cel puţin ţi-ar spune că da, inclusiv cei care tocmai au lovit cu piciorul un câine sau un om. Dacă ar fi aşa, n-am avea sărăcie şi durere în ţară. Dar nu-i aşa, şi asta o ştim cu toţii.

Megalomania duce spre autodistrugere, şi asta o ştim de la Ceauşescu. Doar că mai-marii BoR nu au învăţat lecţia. Nu poţi să construieşti anual 200 de biserici care valorează fiecare în medie în preţul de construcţie minim 200.000 de euro (200 x 200,000 = 40,000,000 euro), să mai faci şi una colosală de 400,000,000 de euro (cât ar valora cât toate acele biserici pe 10 ani) şi să faci operă caritabilă de 11 milioane de euro. Până la urmă tot se prinde cetăţeanul de poveste. Nu contest argumentaţia că bisericile sunt necesare, pentru că nu mă interesează aspectul ăsta, însă din punctul meu de vedere ar fi infinit mai bine să fie inversate cifrele, şi să se facă biserici de 11 milioane pe an şi operă caritabilă de 40 de milioane pe an. Euro. Dar nu se vrea. Biserica nu doreşte ajutarea celor mulţi şi oropsiţi. Nu intră în planul de afaceri. Păcat că bisericoşii noştri nu au fost pe dincolo să vadă exact ce face fiecare parohie catolică, presbiteriană sau altele. Mă refer la cantine, adăposturi sociale, etc. Şi ne miră de ce se spune de baptişti (că ăsta-i exemplul ce-mi vine în minte) că se ajută între ei şi că ajung la ei o mulţime de ajutoare din străinătate sub formă de bani. Pentru că scopul ăsta este pentru ei, ajutorarea celor ce au nevoie, în limita intereselor. Interesant nu?

Tot mai mulţi oameni cu care discut, deşi ortodocşi teoretic, par tot mai dezgustaţi de excesele afişate de biserică. Tot mai mulţi critică activitatea frenetică de construcţie şi de extindere a ortodoxismului, chiar dacă, după spusele lor, cred în dumnezeul ortodox. Ce poate însemna asta?

Cred că la momentul în care oamenii o să bage de seamă zdenţele în care sunt ei îmbrăcaţi şi o să le compare cu opulenţa afişată de oamenii bisericii, o să avem o nouă renaştere, numai că de data asta în România, nu în Italia lui Da Vinci. Indiferent de biserică. Pentru că una e să ajuţi 600,000 de persoane cu 71 de lei pe an de persoană, şi alta e o operă filantropică adevărată. 71 de lei pe an este sub un leu pe zi. De persoană. O firimitură. O palmă peste obraz, la care cei care o primesc s-ar putea să nu mai vrea să întoarcă şi celălalt obraz. Dar începem să ne trezim, şi să ne dăm seama că a fi un om bun nu înseamnă de câte ori pe zi te rogi, sau de câte ori pe zi ai intrat în biserică să te închini, ci de câte ori pe zi faci o faptă bună şi de câte ori pe zi refuzi să faci o faptă mai puţin bună. Iar credinţa o să fie bazată mai mult pe principii sociale şi morale, separat de “moralitatea” preceptelor religioase, care şi aşa sunt cum sunt, în marea lor majoritate. Slabe şanse să se întâmple asta, nu?

Un post oarecum legat de prezentul post vine de la Krossfire.

Prin urmare, va las sa va delectati si cu poza de mai jos. Daca nu stiti engleza, va rog sa-mi spuneti si o traduc, fie eu, fie vreun comentator.

Update:

“Guvernul ar putea să organizeze o loterie, prin Hotărâre de Guvern sau, din profitul Loteriei naţionale, ar putea direcţiona o parte către această construcţie. Astfel de simboluri se fac în anii cu greutăţi”.

Aha, acum toate obiectiile au disparut, nu-i asa?

Oare cum ar fi să nu plătim nimic statului? Ce relaxare, ce linişte… Din toate punctele de vedere… Am asistat la o adevărată revoluţie în gândirea patronilor, în ultimele zile. Totul a fost vorba americanului „hectic”, dute-ncolo vino-ncoa, şi aşa mai departe. Dar am rămas cuo idee fixă. Foarte mulţi oameni se gândesc ce să facă cu viaţa lor, şi de ce s-ar merita să susţină cu bani un stat care de multe ori este împotriva dorinţelor proprii. Look no further.. Hai să discutăm un pic despre stat. Cel românesc, că altele mai dezvoltate nu ne interesează. Hai să privim lucrurile din perspectiva „şi mie ce-mi iese?”, şi la persoana întâi.. Cu riscul de a fi huiduit.

Aşa că, din perspectiva unui om care s-a săturat să ţină un stat falimentar (după cum se exprima chiar amicul meu – eşti citat, Mihai) în spate, şi care vrea să obţină maxim de beneficii din viaţa sa, plus că din moment ce toată lumea se gândeşte la ce poate obţine personal, nu la ce poate da sau face, de ce ar gândi şi el altfel, vă propun un subiect de gândire.

Teoretic, impozitele şi taxele pe care le plătim statului au un caracter de taxă de protecţie. Noi plătim, ca statul să ne poată asigura una şi alta. Ce ne asigură statul?

- Protecţie militară. No argument here, cu excepţia faptului că acum suntem şi membri NATO şi membri UE, aşa că armată nu ne prea trebuie. Armata noastră a trecut la forma nouă, de gardian şi poliţist international, alături de alte armate. Nu contestăm asta, şi sunt dispute mari la nivel internaţional, cu privire la necesitatea menţinerii unor forţe armate în ţări care nu sunt nici deosebit de importante internaţional, nici cu nuş-ce resurse importante. Dacă ne-ar lăsa în pace, nici dracul nu ne-ar băga în seamă. Şi lăsăm la o parte existenţa obligaţiilor de membri, că armata noastră dacă are 10.000 de soldaţi înseamnă că e suficientă timpurilor noastre şi necesităţilor de membri NATO & ONU & EU. Deci, jos cu punctul ăsta.

- Protecţie civilă sub forma poliţiei. Lege şi ordine. Aici e important. Dar vi se pare că avem ceva funcţional? Jusţiţie corectă şi completă? Eu spun că nu. Justiţia se face în baza unor legi, iar dacă legile favorizează infractorii, atunci justiţia nu poate fi corectă, chiar dacă e legală. Jos şi cu punctul ăsta.

- Protecţie socială. Chestia e că protecţia socială nu e ce ar trebui să fie, ci mai mult un soi de Robin Hood. Asistare socială. Nu mă protejează pe mine, ci pe alţii care nu vor sau nu ştiu cum să se protejeze ei înşişi. Nu sunt favorizat cu nimic, şi ba mai mult, vocea majorităţii spune că dacă câştig mult, să plătesc mult, nu absolut, ci ca procent, ca să susţin pe cei care nu câştigă aşa de mult. Deci, deşi acelaşi procent aplicat la o bază de calcul mai mare dă o sumă mai mare, mulţimea vrea să plătesc un procent mai mare, deci o penalitate. Nu-i nimic, dar pe mine nu mă interesează să susţin pe cineva propus de stat, dacă e nevoie vreau să susţin pe cineva pe care-l aleg eu. Şi nu cred că dacă eu am muncit mult să ajung unde sunt, şi câştig mult (faţă de alţii), ar trebui să fiu penalizat pentru asta. Nu e echitabil, chiar dacă din anumite puncte de vedere e corect. Dacă eu muncesc mai mult decât altul, la un alt nivel de răspundere şi responsabilitate, să zicem că-s doctor şi răspund de viaţa pacienţilor, de ce ar trebui să mi se pună un impozit mai mare pe venit doar pentru că venitul meu e mai mare, să zicem, comparativ cu un muncitor într-o fabrică, care urmăreşte nişte sticle cum se plimbă din stânga în dreapta? Bun, nu spun nimic despre ce ar trebui să fie societatea românească, tocmai pe motivul că discutăm de o societate imperfectă şi imposibil de corectat. Nu că aşa ar fi ea. Deci, vorbim teoretic.

- Echitate şi stabilitate economică şi financiară. Ei, chiar aşa? Jos şi cu asta.

- Protecţia bătrâneţii prin sistemul de pensie. Aye, aici toţi ştim cum stă treaba. Plătim la stat pentru sistemul public, şi dacă vrem să şi trăim bine, mai plătim şi la sistemul privat (chiar şi obligatoriu), că sistemul public de pensii e la pământ. Pică şi punctul ăsta.

- Infrastructură. Hai să fim serioşi, plătim cel puţin 3 taxe pentru acelaşi lucru, unele mai publice, altele mai ascunse, de la rovignetă – taxă de drum, impozite şi taxe pe venit şi la administraţiile locale, şi accize la petrol. Plus alte chestii fără de care nu poate exista lumea bugetului Ministerului Transporturilor. Şi fără să spun de taxele de autostrăzi. Fără autostrăzi. Şi fără să vorbim că mie mi s-a ars placa de bază & stuff la calculator de enşpemiiori că Electrica furnizează fie 180-210 fie 230-240, cu fluctuaţii puternice, în loc de banalul 220. Sau că energia termică se scumpeşte de la lună la alta, că plătesc uneori 500 de lei la un banal apartament cu centrală proprie, pentru ca statul din taxele mele să-i ajute pe alţii să plătească cu 50% mai puţin. Sau, ei, ar trebui să ştim toţi ce şi cum. Infrastructură ioc. Radem şi asta de pe listă..

Ce ar trebui să mai primim de la stat? Mie nu-mi pică fisa nici cum dacă mai există ceva, sau nu. Oricum ar fi, dacă e să gândim egoist, din banii noştri de taxe şi impozite e plătit un întreg aparat muncitoresc de colectare a acestor taxe şi impozite, ce aduc taxele şi impozitele la un nivel aşa mare. Ce a fost mai întâi, oul sau găina? Aţi ajuns cu mine la concluzia că plătim mai mult decât primim? Bun.. Ce i-am spus amicului vă spun şi vouă. Nu vă mai plângeţi. Există soluţii. Dacă cauţi un pic, găseşti. Orice problemă are şi o soluţie, legală chiar. Voila:

Pentru patroni.

Sunt nişte taxe şi impozite de care nu aveţi cum scăpa, cum ar fi cele la administraţiile locale, TVA în câteva cazuri, şi impozitul forfetar. Dar, cel mai important, cheltuielile cu impozitele şi taxele salariale şi cu impozitul pe profit (venit) le puteţi reduce spre ZERO. Cum? Simplu.

Din banii de salariu (cel propriu), şi aşa mai departe, faceţi o vacanţă (că acuma sunt la ofertă de criză) în Cipru. Măcar 10 zile, că atât ia să înfiinţezi un off-shore. Şi vreo 2000 de euro, capital social. Repatriezi tot, şi ai scăpat de impozit pe profit, plus vreo câteva taxe. Poţi obţine profit cât încape. Că de aceea le spune la ţările de acest gen „paradis fiscal”. Înfiinţezi o firmă nouă, transferi activele acolo (pe noua firmă), şi stai cuminte. Cel mult o să ai ceva costuri cu avocaţi şi consultanţi fiscali, dar de la un anumit profit în sus, e mai confortabil aşa. Simplificat la maxim.

Cheltuielile cu asigurări sociale, taxe & stuff le poţi reduce mult, prin simpla metodă de a-ţi lua salariaţii de mânuţă, mânat pe ei la finanţe şi înregistrat ca şi PFA. Le faci contract, pe aceeaşi muncă, însă ai enorm de multe beneficii. Nu le plăteşti acele 40%+ contribuţii pentru stat şi fondurile speciale, îi laşi pe ei să plătească, dacă vor aşa ceva. Ai posibilitatea foarte rapidă să concediezi un salariat (mă rog, PFA) prin rezilierea contractului. E mult mai simplu decât să încerci să trimiţi în şomaj un salariat normal. Plăteşti, dacă nu mă înşel, doar impozitul stopat la sursă, de 16%. Însă nu ai acele mulţimi de taxe care fac diferenţa dintre salariul brut şi cel net, al angajatului, astfel că el poate câştiga un pic mai mult, iar tu poţi plăti mult mai puţin. Ca dezavantaje, sunt doar cele legate de necunoaşterea legilor şi posibilităţilor. De genul că tu nu-i plăteşti la om contribuţii la pensii sau asigurare medicală, el trebuie să plătească singur aşa ceva, însă ca să plătească, trebuie să ştie că poate face asta. Altfel omul rămâne fără pensie, însă fiecare e răspunzător pentru propria soartă, nu? Dacă tot suntem la capitolul fiecare pentru el..

Pentru cei ce muncesc pentru alţii. Cei care muncesc, nu cei care freacă menta. Cei ce freacă menta şi nu vor un plus de răspundere, sunt avantajaţi de regimul de salariat.

Există doar avantaje în regimul de lucru PFA, dacă te informezi complet şi corect. Nu plăteşti nici o contribuţie la asigurări sociale, pensii & stuff. La cele publice, adică. Ai posibilitatea ca acei bani pe care i-ai plăti în mod normal la fondurile de şomaj, pensie, asigurare de sănătate, să-i direcţionezi spre locuri unde ai avea beneficii mai mari şi randamente mai bune. Statul este un foarte prost administrator, faţă de sistemul privat. Plus de asta, poţi ieşi la pensie de la 55 de ani, dacă ai tras suficient de mult încât să-ţi poţi permite o pensie bună din sistemul privat. Avantajele sunt ale celor care se informează. Însă aici dezavantajul faţă de cei care freacă menta şi aşteaptă să-i asiste cineva, este că TREBUIE să te informezi continuu despre tot, de la legislaţie la chestii fiscale. Şi e bine să ai prieteni (chiar şi plătiţi) care se pricep la fiscalitate. Şi să nu aştepţi să te ajute statul. Dar trebuie să munceşti. Trebuie să tragi tare, să nu freci menta. Ai mai multe avantaje, dar dacă nu-ţi faci treaba cum trebuie, ai şansa să rămâi şi fără ajutor de şomaj. Dacă ai ghinion, şi nu ştii să economiseşti, e bai. Aici cultura economică şi informaţia sunt cele mai mari ajutoare pe care le poţi primi sau învăţa.

Ei bine, toate aceste chestii sunt cumva împotriva statului. Împotriva mulţimii. Şi sunt doar câteva din multitudinea de opţiuni care se deschid în faţa acelor persoane care vor cu adevărat să beneficieze la maxim de rodul muncii lor. Dacă toţi am gândi aşa, statul nu ar mai exista. Dar, cum spunea amicul „dacă majoritatea asta a românilor, şi-ar da silinţa să facă un stat care să şi producă, nu numai să consume, ca justiţia să fie cu adevărat echitabilă, ca totul să fie corect şi echitabil, ca ordinea şi disciplina să fie ordine şi disciplină, şi ca acei asistaţi social să fie cu adevărat asistaţi, pe principiul învăţării omului să pescuiască, nu aruncatului cu peşti în stânga şi în dreapta din buzunarul public, apăi nu m-ar deranja să plătesc 60% impozite. Dar aşa, dacă toţi îşi urmăresc interesul, prost aş fi dacă n-aş face la fel. Plus că n-am nici un chef, la vârsta mea, să emigrez. Şi banii mei de aici îmi vin, din România. Deci nu-i vorba de nimic altceva decât de reducerea cheltuielilor şi eficienţa folosirii banului produs de mine”. Şi la fel gândesc majoritatea oamenilor. Nu se mai merită să fii Gică Contra. Degeaba vorbim şi milităm împotriva taxelor, dacă nu face nimic să ieşim din hazna. Se merită să foloseşti la maxim toate pârghiile şi mijloacele pentru a fi informat. Informaţia e noua marfă. Marfa viitorului.

P.S. Oy, dacă aţi şti cât am chibzuit la postul ăsta…

Singura chestie care mi-a ramas de explicat ar fi ca nu avem cum sa iesim din hazna decat daca incepem sa gandim. Lucid. Adica sa pricepem (asta va fi un urmator post, ca-i lunga si lata povestea) ca statul exista ca stat de drept doar daca ofera ceva, nu doar ia. Adica nu incaseaza taxe doar ca sa poata plati pe cei ce incaseaza taxele, si nu exista doar pentru ca trebuie sa justificam existenta administratiei publice. Statul trebuie sa aibe un scop care sa-i justifice existenta, si oricare ar fi el, nu se poate justifica prin sine insusi. Scop exogen (cred), masurabil si urmaribil. Scop care sa justifice fiecare actiune sau masura luata de catre acest stat. Dar voi reveni cu amanunte.

Pentru că toţi aţi fost drăguţi şi binevoitori, şi m-aţi răbdat, trebuie să subliniez că în discuţiile despre modificarea comportamentului am fost niţel criptic pe bună dreptate. N-am gândit, ăsta e răspunsul corect. De multe ori mi se întâmplă să fac multe chestii doar pe bază de instinct, şi … de fapt, cele mai bune hotărâri, le-am luat în baza instinctului. Am ajuns la performanţa de a face colegii să se uite instinctiv la cer când eu trebuie să ies undeva, că de obicei când trebuie să ies eu afară iese şi soarele, să-mi facă cu ochiul. Sunt un tip deosebit de norocos, în ultima vreme (a se citi ultimii 5 ani), de când m-am căsătorit. Am avut şi probleme, şi certuri, şi discuţii, şi plânsete, şi văitături, de ambele laturi, şi m-am îmbunătăţit continuu. Dar odată cu asta, a apărut şi norocul acesta, bată-l vina.

Norocul meu m-a ajutat să vând maşina precedentă chiar înainte să dea criza, la un preţ foarte bun. Norocul m-a ajutat să-mi găsesc un servici grozav, în care pot să mă desfăşor cum vreau eu, chiar înainte să dea criza (că de nu mă mutam, eram fiul ploii). Norocul m-a ajutat să mă schimb în aşa fel încât să pot oferi celor dragi ce am mai bun din mine. Norocul m-a ajutat să găsesc locuri de parcare, şi mi-a aprins lumina verde a semafoarelor în faţă. Norocul m-a ajutat să îmi pot face pe plac, să mă bălăcăresc în senzaţii, mirosuri şi sunete care de care mai frumoase, oriunde am umblat şi orice am făcut. Sau, ăsta e noroc sau altceva? Poate răbdare?

În ultimele 6 luni, şi de când am şi blog-ul acesta, parcă am renăscut. Nu ştiu cum e la voi, dar eu de la o vreme am impresia că mă trezesc dintr-un vis.. Am început să gândesc, să acţionez, să schimb, orice. Şi nu-mi pot imagina cum de-am reuşit să trăiesc atâta vreme fără să fiu aşa. Asta înseamnă oare maturizarea?

Încet încet, se duc şi vechile deprinderi, vechile plăceri şi neplăceri, uitate în colţul prăfuit al minţii. Chestii şi obişnuinţe care au săpat făgaşe pe neuroni, care au condiţionat răspunsuri, toate se duc. Rămâne doar de văzut, eu oare unde mă duc?

Norocos îs, nimic de zis. Drept mai e că am şi tras destul să ajung unde am ajuns. Şi cum zicea şi Manole:

Când visam că mut munţii… prima oportunitate, eram prea departe de gară… când ştiam să mut munţii… a doua oportunitate, trenul a trecut cu viteză prea mare… iar azi, când munţii mă cunosc şi trenul a oprit în staţie… mi-am dat seama că nu mai doresc să plec nicăieri…

Are mare dreptate. Multe mi-am dorit, şi acum parcă văd cu ochii minţii cum eram şi ce-mi doream. Şi mă bufneşte râsul pe sub inexistenta fostă mustaţă pe care o mai am. Bre, tinerel şi doritor de plăceri hedoniste eram, şi cum visam eu una şi alta.. Şi ce-am ajuns să visez acum. Fericire. Doar atât.

Nu vreau cerul, luna şi stelele, vreau doar să fiu fericit alături de cei dragi. Şi sunt. Iar norocul. Şi timpul.

Tind să cred că ăsta nu-i noroc, ci doar pur şi simplu răbdare. Timpul vindecă, hrăneşte, creşte şi hotărăşte. Problema e că ne duce spre groapă. Dar nu-i bai. E doar noroc. Păcat doar că ne trezim doar de la o anumită vârstă şi recunoaştem valoarea adevărată a răbdării.. Sper doar să nu fie prea târziu pentru mine.

Bine, recunosc, m-am lăsat de fumat, dar acum dacă stau să mă gândesc, nu era tocmai o plăcere, cât o obişnuinţă, că n-aveam ce face cu mâinile, trebuia să moşmondesc ceva, şi vorba din bătrâni „pauzele lungi şi dese-s cheia marilor succese(uri)”.. În rest, când am vrut calculator, l-am cumpărat, când am vrut nu-ş ce mâncare, am făcut pe dracul în patru şi-am degustat, când am vrut să văd Tenerife, le-am văzut.. Toate pe rând, nu musai exact când le-am vrut, dar mi-am satisfăcut plăcerile în totalitate.. Am ajuns să cred că îs cumva favorizat de soartă, că prea bine o duc, vorba lui Sorin, mă simt niţel anormal.. Ştii ce nasol e să o duci bine când teoria spune că e criză şi toţi o duc rău? Nu cred că-s prea mulţi care înţeleg teoria egoismului, cea adevărată, şi parol că nu-s egoist, în general, dar nu cumva îmi scapă mie ceva? Nu cumva calea spre fericire e niţel egoistă?

Aş vrea eu să cred că îs eu cel mai cel dintre cei mai cei, şi am avut şi eu partea de probleme grele, d-alea fără rezolvare, sau încă nerezolvate, care îşi iţesc negrul cap când şi când, dar în general dus-o bine.. În medie, cum se zice prin anumite cercuri.. Însă tind să cred că n-am voinţă, că n-am ambiţie. Ai trecut prin aşa ceva? Când ai prea multe, începi să te gândeşti cum ar fi să ai puţine.. Când o duci bine, începi să te gândeşti cum ar fi dac-ai duce-o rău.. Aici e chestiunea, că n-am termen de comparaţie.. Ok, ştiu bancurile, cu individul care începe un anunţ cu „Doctorand, 185, 75 kg, atletic, vilă, limuzină, piscină, casă de vacanţă, nefumător, necăsătorit, fără obligaţii, salar peste 4000 de euro lunar, nu caut nimic, doar mă laud”, şi nu mă încadrez, doar cujet.. În sensul că parcă n-am avut cu ce să-mi încerc puterile, că n-am avut prea multe greutăţi care să-mi testeze voinţa şi să-mi formeze conştiinţa şi sufletul, chiar dacă încerc din greu să fiu ceea ce cred eu că ar trebui să fiu..

Foarte greu te poţi împăca cu subconştientul, şi, fără să fiu unul dintre cei care caută senzaţii extreme (chiar dacă acele senzaţii extreme sub numele lor „nevastă” m-au găsit), am impresia că e vorba de lene la mine.. Nu cea din poveştile cu iepuraşul şi ora sexuală, nici cea cu zurgălăi, care nu te lasă să ridici nici măcar în ultimele două picioare din faţă, ci acel tip de lene care te paralizează când vine vorba să acţionezi, care-ţi şopteşte insidios la ureche „lasă că nu-i momentul să îţi încerci voinţa sau putinţa, e vreme, acuma ai de lucru, eşti obosit, ai avut o zi grea, nu-i nevoie”, şi te face să te laşi dus de curent, în ritm cu valurile.. E enervant, la o adică, să simţi că trebuie să faci ceva în această privinţă, după un moment înălţător şi inspiraţional, cum ar fi vreun film sau vreo carte bună, şi dimineaţa să-ţi toarne plumb în papuci, să simţi că nu-i atâta grabă şi că „acum n-am chef”.. Foarte enervant.. Ştie careva o cale de ieşire din problema asta care să nu implice chestii de voinţă??? (da, lenea e de vină).. Că-s curios…

Leonard Cohen – Dance Me To The End of Love
Asculta mai multe audio Muzica »

Later edit: Încă ceva de visat, dacă aveţi chef şi dorinţă să citiţi.

Am ajuns sa ma intreb daca is defect. Si mi-am raspuns ca nu conteaza daca is defect, de baza ar fi ca ma bucur de lucrurile marunte, nu ma sperie greutatile, viata nu ii ‘naşpa’, omii nu ‘e’ rai, doar ca imi pare ca-si fac prea multe probleme.
Sincer, chiar nu inteleg ce se intampla cu oamenii, asta asa, la modul general. Aproape oriunde imi arunc ochii, nemultumiri, tristete, frustrari, plictis, ipocrizie, vaicareli si apoi iar nemultumiri si vaicareli, eventual asortate cu etichete aruncate din puscociul haotic al gandirii. Da’ ce au acei oameni de sufera mereu ? Sau sunt eu defect?

Poate ca-i ferice de mine in sensul de ‘sarac cu duhul’. Normal nu cred ca sunt dar, daca restul sunt normali, ma bucur ca nu intru in normalitate. Si zici ca mintenas vine sfarsitul lumii, foc si pucioasa peste noi, cum vom mai trai, cum vom scapa, ce se va alege de noi, am vrea sa fie bine, dar nu se poate sa fie bine, pentru ca, uite, Gica, Pitica si Milica or spus si or facut, si lor le este rau, lucrurile merg spre rau, totul se duce naibii si noi ne frangem mainile in disperare. Asa o fi ? Pana acum nu luam in seama pocnetul oaselor rupte de la atatea griji, imi spunea ca toti oamenii trec prin diverse, griji, probleme, greutati, m-am plans si io, da frana. Pasind azi prin sat, am vazut un nene ce umbla ca un robotel defect, am si io un om ce imi e drag, tot asa merge, ca un robotel defect, mi-am frant mainile cand a ajuns in halul ala, acum socotesc cum sa fac sa ajung mai des la el, sa ma mai bucur de el cat o sa mai apuc. Cum cat ? Cat o fi! Mai vad uneori oameni ce-si fac timp pentru lectura, frumos … o sa-mi fac si io timp, si pentru lectura, imi place grozav sa explorez, mai ales daca ii vorba de minti sclipitoare ce se deschid pentru noi. Acum vine o mare problema pentru mine: cred ca tot ce asociem se raporteaza la criteriile valorice personale, formate in mare parte pe baza experientelor … cum ar fi, pot sa-mi rup neuronul in prosteala daca asimilez prost informatia. Si am sanse mari sa inteleg pe dos ce explorez. Drept urmare, am sanse mari sa plec pe aratura. O problema ar fi pentru mine tot ce tine de motivatia “reusitei in viata”, a “succesului” si “realizarii” in plan social, toata lumea isi doreste ‘sa demonstreze’, oare?, “valoarea”. Prin cuvinte incercam sa exprimam trairi, sunt trairi ce nici macar nu le intelegem, sunt stari atat de complexe ce pot fi redate foarte frumos intr-o fraza, dar, pentru a ajunge si a intelege respectiva stare este uneori necesar sa faci mii de pasi. Cred ca s-a ajuns intr-un punct in care ni se deseneaza pocalul fericirii, si, daca s-ar putea, mai toti oamenii s-ar teleporta acolo. Cum sa mergi catinel pe carare ? Ha ? Oamenii se grabesc sa se teleporteze in o mie de locuri pentru sapte mii de trairi, apoi vin si se plang ca-s obositi si nu au timp pentru nimic, totul ii fals si lipsit de sens. Toata lumea inseala pe toata lumea, oamenii ‘e’ rai si haini, copiii trebuie ‘au nu trebuie adusi pe lumea asta haina si nenorocita, unde primejdiile pandesc la tot pasul si, GREUTATILE AU IESIT DIN NORMALITATE ???!!!! Flegmam spre tot ce nu ne place, viata-i ca o femeie care s-a dedat desfraului si noi nu dorim DECAT sa primim lumina spirituala din partea dansei.

Oameni care nu realizeaza ce vorbesc, nu-i inteleg, nu o sa pot sa-i inteleg in veci, cum poti spune ceva ce nu crezi ? Neuronii ne pleaca pe campii, oamenii stiu ce vreau, da’ inteleg ce vreau ? Avem o mare problema, aceea de a ne fauri probleme, chiar acolo unde nu sunt, noi le faurim, se pare ca la asta suntem tare priceputi. Daca nu putem sa ne bucuram de doua zile libere, de vederea unor oameni dragi, de cateva clipe intr-un minim de confort, de ce oare ne mai putem bucura? Tot mai multi oameni isi pierd capacitatea de a se bucura? De a asimila informatia si a o transpune in realitatea LOR? O zi de marti minunata am, ‘robotelul’ defect ce-l vazusem dimineata m-a facut sa privesc jumatatea plina a paharului, macar schiopata prin sat privind la pomii infloriti, de restul nesatisfacutilor plangatori si urlatori, prevestitori de nenorociri nu mai vorbesc, mai bine ma impac cu ideea, ferice de cei saraci cu duhul, mai bine raman in cercul lor. Un ignorant sarac cu duhul, dar ferice.

Am avut impresia, clasică de altfel, că îs în stare să ghicesc ce poate să ofere universul. Am avut impresia că frica, xenofobia, religia, ştiinţele întunecate ale controlului eugenic, ale controlului minţii şi ale îngrădirii libertăţii pot sta în calea progresului. Nu-i adevărat. Nici pe departe. Am ajuns prea departe să ne împiedecăm de cioturi…

Nu vă speriaţi, n-am pus religia acolo la locul ei. Eu, de felul meu, sunt deist. Adică cred în ceva mai presus de noi, într-o forţă creatoare, fie ea că se numeşte “frecarea mini-versurilor” din string theory, fie că o numim Dumnezeu.. Dar care nu se implică. Cred în probabilităţi. Let me explain…

Miracole. Vedem tot timpul. Există atâtea feluri de miracole, că le luăm drept chestii normale. Nu, dragii mei, nu-s normale. Faptul că un copil a căzut de la etajul 4 şi nu şi-a rupt nici măcar o unghie, e un miracol. Nu-i deloc normal… Dar faptul că a reuşit aşa ceva, e în totalitate posibil. Chiar dacă nu-i probabil, e posibil. Teoria cuantică, prin iluştrii Bohr, Heinseberg, Planck şi mai nou reprezentanţii de bază ai teoriei string-urilor, Brian Greene, David Gross, Gates, Rajagopal, prin teoriile infinite ce prind viaţă de la spaţiile Calaby-Yau şi spre acele 11 dimensiuni posibile… Toate fac o lume deosebit de interesantă şi de posibilă.. Teoretic, un om ar putea să se sprijine de un zid, şi să treacă prin el. E teoretic posibil. Pe bune. Un miracol?

Definiţia mea asupra miracolului este un eveniment care are mai puţin de 1% şanse de a se întâmpla. Ceva ce frizează imposibilul, dar e totuşi posibil. Faptul că un om reuşeşte să supravieţuiască în cele mai aspre condiţii, că supravieţuieşte unui accident de avion, că trăieşte şi respiră în locuri unde majoritatea ar muri din primele zece minute, că învinge totul la jocul de şanse, eu consider că-i un miracol. Nu-i ceva supranatural, dar e un miracol… Supranaturalul nu există… De miracole avem parte zi de zi…

O mamă care, fără soţ, reuşeşte să asigure familiei formată din 5-10 persoane un mijloc de trai, pentru mine e un miracol. Un copil care reuşeşte să găsească un mijloc de a deveni mai bun într-o lume care nu reuşeşte să vadă dincolo de îmbrăcăminte, iar e un miracol… Un om care în ciuda faptului că fiecare fibră a fiinţei sale îi spune să se salveze, reuşeşte nu numai să se salveze pe el însuşi, ci şi pe altul, acţionând (şi-mi scapă cuvântul) “selfless”, e un miracol. Un om care alege lucrul dăunător pentru el, pentru acea infimă speranţă că va face un bine altuia, e un miracol. Dragii mei, simpla acţiune spre binele altora, fără a te gândi la binele tău, e un miracol.. Egoismul e un lucru normal, să ştiţi..

Am avut impresia că ne vom distruge.. E o posibilitate, în continuare… Dar văzând şi înţelegând cu adevărat multitudinea de posibilităţi, (mie cel puţin mi-a luat aproximativ 6 luni de zile să înţeleg şi să vizualizez 4 dimensiuni, dar-mite 11 câte sunt teoretic), devine din ce în ce mai greu să cred asta.. Murim în fiecare zi. Ne naştem în fiecare zi. Totul renaşte. Din acele mii de mii de milioane de galaxii, care conţin fiecare în medie acelaşi număr de stele precum Calea Lactee, dacă ar fi o singură planetă cu viaţă sentientă precum sunte noi, tot ar fi o mulţime de raţiuni acolo, pe undeva… Şi le vom găsi, dar nu noi…

Viaţa are ca scop final moartea. Fiecare concept filosofic, de la esoterism la religie, au fost create pentru a justifica o existenţă fără scop, de către o minte mai luminată decât cea a erei în care vieţuia.. Nu putem concepe că existăm fără scop. E greu. Dar, ce ziceţi de asta: Scopul nostru e să existăm. Deep, isn’t it?

Avem două posibilităţi, dincolo de orice raţiune. Să existăm, sau să nu existăm. Să trăim, sau să murim. În rest, potopul..

Crezi că o să ai parte de viaţă după moarte? Ok. Nu contest asta. Dar ce crezi de viaţa de care ai parte chiar acum? De ce ţi-o iroseşti?

Am citit un articol interesant acilea, care spune că România nu-i chiar creştină cum pare, deoarece, dacă am fi majoritatea creştini, n-am mai avea sărăcie… Nu zice cumva creştinism-ul să dai din sărăcia ta altora? Creştinism, d-apăi ortodoxia…

E greu să crezi în ceva.. Dar nu imposibil. Crezi că va fi mai bine? Ajută pe alţii… Crezi că va fi mai rău? Schimbă ce poţi în bine. Ce poţi, nu totul… Fiecare dintre noi este un miracol. Fiecare dintre noi există, deşi sunt atâtea chestii care ne pun beţe în roate. Miracolele sunt peste tot, de la un om care trece strada când semaforul arată roşu, iar circulaţia este la maximul ei, la un om care reuşeşte să dovedească că un om de culoare relativ neagră poate ajunge preşedintele Statelor Unite ale Americii.. Faptul că n-am murit încă este un miracol.

Ce mai aştepţi? Fii un miracol… Ridică acea hârtie pe care-ai aruncat-o pe jos, ajută pe cine crezi că poţi ajuta, fă ceva ce n-ai mai făcut niciodată. Ieşi din tipare. Ieşi din tărâmul posibilului. Faptul că faci ceva ce n-ai mai făcut niciodată e un miracol. Live, enjoy, believe & hope!

P.S. Noa, amu se vede fără pătrăţele, Mircea?  Că incoerenţa e mai greu de corectat decât diacriticele…

Later edit: încă a mai trebuit editat. Sper ca acum să se vadă.

Având în vedere deosebit de simplul fapt că am băut o bere (no, hai, bine, apăi 3), vreau să supun atenției un simplu experiment. Jonglez cu limbajul îmbogățit de ceva vreme, și cu metaforele, dar încă n-am reușit să fac un simplu lucru. Să provoc vise. Se spune că imaginația e cel mai puternic lucru în slujba subconștientului, și că ceea ce putem fi e doar o chestie de armonizare a imaginației cu subconștientul. Posibil. Eu cred că așa este, dar sunt un mic grăunte de rațiune în oceanul de milenii întregi de filosofie.

Așadar, dragii moșului, așezați-vă confortabil în scaun / fotoliu, foiți-vă un pic, să se obișnuiască fundul cu acele cute ale mobilierului, și să-și revină irigația necesară de sânge la gluteus maximus… Și imaginați-vă cele ce urmează. E o imagine, n-o luați ca atare, decât dacă vreți neapărat. Încet încet, concentrați-vă asupra zgomotelor externe. Căderea unui strop de apă de la chiuvetă în imediata apropiere, zgomotul produs de respirație, ușorul vânt produs de beșini mișcarea corpului în timp ce vă foiți pe scaun.. Lasă deoparte respirația, nu te gândi să te concentrezi asupra cum respiri, cum inspiri pe nas, și expiri pe gură, incet, și inspiri pe nas, și expiri pe gură, încet, tot mai încet.. La un moment dat, după aproximativ 3 inspirații și expirații (oare așa se scrie?), simți cum îți aduci aminte de un moment când simțeai ceva.. E bucurie? Nu.. Te gândești, îți amintești, ușor, lent, de un moment în viață, când ca o adiere dulce de vară, când pe un câmp plin de flori galbene și roșii, oare erau maci și floarea-soarelui?, a apărut o pată verzuie, în antiteză perfectă cu legănatul produs de briză, era un pom, poate era nuc, poate stejar, nu-i știi specia, dar nu contează.. Tot ce contează este perfecțiunea peisajului, pe care crezi că ar fi ușor de pictat, și prin acel câmp frumos mirositor, parcă miroase a verde, a reavăn, a fân proaspăt cosit și a iarbă verde și crudă, pe care ai dori să-l poți strânge în brațe, ușor, dar strâns, cu putere și dorință, pentru că iubești frumosul și verdele, iar pișcătura ușoară a soarelui pe pielea feței nu te deranjează, ba chiar te întărâtă.. Și se unduie, în perfectă rezonanță cu mișcarea frunzelor verzi din acea pată verde din fața ta, în armonie, în rezonanță, în mișcare continuă, și te mângâie briza pe față, și-ți zici ce priveliște minunată.. Și verde, cu roșu și galben, în contrast perfect cu albastrul argintiu al cerului, pe care plutesc în armonie ușoare urme de nori, ca niște urme de păsări pe cer, păsări pe care le poți aproape auzi, cum cântă cu sunet cristalin, încet, încet, dar tot mai tare, parcă se apropie, tot mai tare, în triluri și consoane care mai de care mai armonioase și cristaline, tot mai aproape, tot mai tare, încât te trezești.

No, cum fu?