… când ţi se apleacă. La început eşti încrezător, motivat, entuziast şi hotărât, după care încet încet gradul de entuziasm se reduce simţitor. Te zbaţi, alergi, şi nu vezi nici un rezultat. După care nu mai eşti la fel de încrezător, şi pe zi ce trece hotărârea ţi se clatină. Trăim vremuri interesante, după cum îmi spuneai, care ar trebui să ne schimbe orice idei preconcepute am avea şi să le transforme în voinţă, însă tot ce se întâmplă este transformarea voinţei în lehamite.

S-a dus şi entuziasmul, s-a dus şi încrederea, a venit doar încrâncenarea şi supravieţuirea. Nu contează nimic dacă nu ai entuziasm. Plăcerea de a fugi în stânga şi în dreapta s-a transformat în nevoia de a fugi în stânga şi în dreapta. Nu vezi noutăţile, nu vezi micile bucurii, vezi doar frică şi nevoie. Dacă ai rate te gândeşti din ce le plăteşti. Dacă ai copii şi eşti căsătorit(ă), te gândeşti ce le pui pe masă. Toate astea se traduc într-o încrâncenare mai mare, într-o scădere a poftei de viaţă. Ajungi să te judeci după realizarea lor, că luna asta n-am îndeajuns pentru rată, sau că trebuie să mai scad cheltuielile dintr-o parte pentru a putea menţine cheltuielile din altă parte. Ce-i drept, viaţa merge înainte, dar până când?

Ajungi să faci ca în dictonul postdecembrist „Noi muncim nu gândim” că deh, cine mai are vreme de gândit? Cu cât gândeşti mai mult cu atât îţi doreşti să nu te fi gândit. Toate se adună, nimic nu se scade, iar gândul la fugă (în alt oraş, în altă ţară) apare tot mai des. Că asta-i singura metodă de apărare de nervii pe care ni-i facem supravieţuind. Degeaba scrii tu Ghost de plăceri şi vieţuiri, de pasiuni şi gândire pozitivă, că aci la noi nimeni nu se gândeşte la aşa ceva. Priveşti în jur şi ţi-e frică de ce vezi, şi nu doar aşa, ci o frică de-aia ce mai are un picuţ şi se transformă în panică generală.

Vezi cartiere întregi goale la noi în Detroit, vezi cum indianul de la colţ nu mai vinde pe datorie şi stă cu puşca la îndemână doar doar îi face să se răzgândesască pe ăia ce-i jefuiesc magazinul cu regularitatea unui ceasornic odată la lună, vezi peste tot semnul „going out of business” şi stai să te întrebi la ce naiba? Nu pot mai mult? Şi atunci demonul ăla mic din fundul sufletului iese la iveală şi îţi şopteşte tandru că nu, nu poţi mai mult, dar mai stai un pic să vedem că vor merge lucrurile mai bine. Zi de zi îmi zic că nu mai pot, că mă întorc în „the old country”, că o să fac şi o să văd, şi la fel, tot zi de zi, vocea interioară îmi găseşte motive să stau. Când Cristina îmi spune că o să-şi găsească şi ea de lucru, când şeful îmi zice că am mai găsit un contract, când conştiinţa îmi spune că încă mai am loc de muncă, orice hotărâre aş avea mi se dărâmă, iar acele obiective pe jumătate şoptite pe jumătate gândite mi se duc naibii odată cu cecul pe care încă îl încasez săptămânal.

Mă întreb, pe când războiul? Americanii ăştia sânt interesant de naţionalişti, de la piciul de opt ani care se joacă cu ai mei şi vrea neapărat să fie Benjamin Franklin că aşa i-au spus la şcoală că el e „the man”, până la imigrantul (legal, că ăia ilegali sânt cam vizaţi şi vânaţi) care vine în fiecare zi să întrebe dacă poate să-mi tundă gazonul pentru o sumă modică. Toţi dar absolut toţi când aud imnul parcă se luminează la faţă, nu ca unii din amicii pe care-i am dintre cei veniţi din România, care când aud de imnul României deja fac spume. Nu că n-ar fi printre ei şi unii care vor să plece înapoi, şi vreo 3 dintre ei chiar au plecat în ultimele luni. Dar majoritatea celor care au cheag aici sânt în aceeaşi oală cu mine, indecişi. La unii s-au adaptat copiii, la alţii nu s-au adaptat nevestele, dar cât mai au încă ceva de lucru mai rămân. Oricum, pe noi „americanii” doar un război ne mai poate scoate din amorţeală, şi toţi se aşteaptă la aşa ceva. Unii zic de Obama că a stricat treaba, că dacă mai stătea vreunul ca Bush acuma poate eram stăpâni pe petrol, deşi majoritatea nu-l pot suferi nici pe Bush şi oricum n-ar şti să pună degetul pe hartă să arate unde-i Iranul sau Libia.

Lasă că vine mai bine, îmi spun zi de zi, dar când?

Grozav ce-mi place sa colind pe caile internetului. Asa am descoperit blogurile. Poznase, serioase, glumete, frivole … da, cred ca fiecare bolg traieste si respira prin personalitatea bloggerului. Primul lucru pe care-l verific cand ajung pe un blog ce nu imi este cunoscut, este ‘autoportretul’ bloggerului. De ce ? Ca sa descopar ce doreste sa ne spuna blogerul, ce simte, ce-l intereseaza, care ar fi motivul si eventual scopul pentru care si-a facut blog. Am observat ca foarte multi bloggeri incurajeaza cititorii sa comenteze, doresc sa comunice, uneori scopul blogului este chiar  comunicarea.

Si aici vine partea ce-mi place cel mai mult: comunicarea de pe bloguri. Sunt foarte multe avantaje cand vine vorba de comunicare pe bloguri.  Gasesti subiecte aproape in toate domeniile de interes, de multe ori dezbatute de oameni ce sunt la adapostul anonimatului, se pot exprima liber, isi pot dezvalui secretele, nu au imaginea cenzurii definita de posibile consecinte. Las la o parte oameni ce fac bani datorita blogurilor, inca nu sunt motivat sa incerc sa-i inteleg, ma raportez in mod special la cei ce vor sa comunice, cei care incurajeaza comentariile. De foarte mute ori se pleaca de la un subiect si se ajunge la dezbatere. Uneori concluziile dezbaterii sunt cu mult peste valoarea subietului de la care s-a plecat, cu cat mai multe comentarii, cu atat mai multe informatii, indicii, repere. Am observat blogeri ce strambau din nas la vedearea blogurilor “competitoare”, un blog cu multe comentarii poat fi catalogat drept blog tip “forum”, “chat”, “messenger”, iar acesta ar fi un lucru rau. Comentariile pot fi valoric peste subiectul bloggerului, sau cu mult sub valoare … ridicole, penibile. Asa si ? Ce poate sa insemne un comentariu tendentios, malitios, ridicol, penibil ? Eu consider ca este tot informatie, se poate incadra la “asa nu”, putem chiar sa aflam care ar fi motivele pentru care se ajunge la un anumit gen si tip de comentarii. Ce facem, ii ignoram sau tinem cont ca se poate si asa, incercam sa percepem cat  mai bine mai multe moduri de gandire si exprimare ? Banuiesc ca totul e in functie de domeniul de interes. Sunt si oameni ce considera ca bloggerii au anumite obligatii fata de comentatori. Nu cred ca exista bloggeri care sa aiba obligatii fata de comentatori, ar veni ca si cum neica X ar intra in casa mea, iar eu as avea anumite obligatii fata de neica X. Nu e asa, in casa mea eu stabilesc regulile, cui nu ii place, sa nu mai vina. Si aici apare problema vizitatorilor. Cum ar fi o casa pustie ? Ei bine, cei care se simt bine in pustiu, se izoleaza, nu construiesc punti de comunicare. Sunt si blogeri ce au nevoie de informatii, invita cititorii in casa lor, le arunca un subiect si asculta linistiti discutiile legate de subiect, fara a le pasa de oaspeti, fara a tine cont ca sunt  oaspeti care ar vrea mai multe detalii legate de subiect, sau care ar dori sa cunosca parerea gazdei. Sunt gazde din cale afara de amabile, alearga prin toata casa pentru a-i multumi pe invitati, fac tot posibilul ca invitatii sa se simta cat mai bine. Ei bine, si efortul asta ii costa. Gazdele platesc de doua ori, prima data cand pun subiectul la vedere, cheltuiesc timp pentru asta, apoi, cand acorda atentie oaspetilor. In functie de tipul gazdei si de informatiile ce le pot primi, hotarasc daca raman, revin sau plec si nu mai trec in veci pe acolo. Faptul ca pot reveni, pot aduce o idee cu mine sau pot sa plec fara a mai trece pe acolo poate sa conteze sau sa nu insemne nimic. Nu pot sa stabilesc care ar fi importanta aspectelor astea pentru gazda, pot sa stabilesc doar in dreptul meu. Dar, am o problema ce ma framanta in mod deosebit cand intalnesc gazde foarte amabile, stiu ca gazdele pierd timp ocupandu-se de mine, stiu ca e posibil sa le faca placere sa discute cu mine. Imi este foarte greu sa stabilesc o limita intre placere si obligatie, daca ma intind la discutii pot sa ajung in situatia in care solicit mult, prost si fara rost, gazda. Nu de putine ori am hotarat sa comentez mai putin pentru a economisi timpul gazdelor. De multe ori m-am intrebat daca e vorba de amabilitate sau gazda chiar se simte bine discutand, lucrul asta punandu-ma in situatia de a incerca sa stabilesc limite, pentru a nu ajunge sa abuzez de ospitalitatea gazdei.
Deci, imi place sa hoinaresc pe bloguri, daca gasesc un articol care imi place, neaparat citesc comentariile, de multe ori articolul e intregit de comentarii, fie ca vin din partea gazdei, fie ca vin din partea vizitatorului. De foarte multe ori se intampla ca bloggerul sa prezinte trunchiat un subiect, e posibil sa nu vada intregul, pot fi detalii care ii scapa, detalii ce pot da o alta imagine subiectului. Asta imi place la bloguri, informatia poate fi dezbatuta si imbunatatita, fiecare cititor isi poate aduce aportul pentru a intelege mai bine informatia. Ce ar fi etic si moral pentru cei care au blog ? Prefer sa  spuna un blogger, sigur stie mult mai bine decat mine.
Ziarele, televiziunile, ne prezinta informatii ce sunt luate de bune, ce nu mai pot fi dezbatute, ce nu pot fi imbunatatite, iar in ce priveste subiectele si domeniile de interes acoperite de presa, consider ca sunt limitate fata de ce poti gasi pe bloguri. De aceea prefer sa tin televizorul inchis iar computerul sa fie pornit, in cautare de informatii, pe bloguri.

Mie chiar imi e foarte simplu sa-mi accept egoismul. Tot ce fac, fac pentru mine, cu cat ma plac mai mult, cu atat  imi e mai bine. Cu cat incerc sa ajut mai mult, cu atat ma plac mai mult, cu cat sunt mai corect, somnul meu va fi mai dulce. Pentru mine egoismul e strans legat de respectul de sine, pot sa ma plac daca sunt multumit de mine, pot sa ma respect daca ii respect pe cei din jurul meu. In momentul in care ajut, o fac si pentru mine, pentru a fi multumit de cel care sunt. Da, cred ca daca nu am fi egoisti nu am putea sa ne respectam pe noi si nici nu am putea sa fim buni. Nu pot sa respect pe nimeni daca nu ma respect pe mine, nu ma pot respecta pe mine daca nu-i respect pe cei din jurul meu. Trebuie sa ma plac si sa ma accept pentru a putea fi impacat cu mine, numai in felul asta pot fi un om bun. Atat timp cat nu ma plac, cat nu ma accept, nu am cum sa fiu un om bun, gandul ca am putut sa ajut pe cineva ma face pe mine sa ma simt bine, gandul ca sunt ajutat si imi este bine ma face sa ma plac, sa imi doresc sa fiu bun, pentru mine ii vital sa fiu egoist, sa stiu ca pot face ceva ca sa-mi fie bine cu cei de langa mine. Imi pare lipsit de sens sa spui ca poti ajuta pe cineva fara sa te gandesti deloc la tine. Pana si gandul ca un batranel fara adapost va manca bine macar o zi, ma incalzeste pe mine, deci o fac si pentru mine. In momentul in care facem sacrificii cred ca le facem si pentru noi, si pentru ca suntem egoisti, vrem sa ne fie bine, ne gandim la noi, ne gandim cat de bine ne vom simti cand vom vedea zambetele ce apar pe  chipurile celor dragi in urma sacrificiului.. Da, sunt egoist, si nu imi e rusine sa o recunosc, pentru mine ar fi o calitate, calitate cu care nu-mi place sa  ma afisez.

Bine, asta in conditiile in care egoism = trasatura morala care pune mai presus de toate interesele personale. Si de bun inteles ca in momentul in care constientizez ca-i fac rau cuiva, imi fac rau si mie, pentru ca nu ma mai plac in postura asta. Nu stiu daca are sens  ce spun eu (pentru mine ar avea), imi pare ca nu ai cum sa fii altruist daca lucrul asta nu te face sa te simti bine, daca nu te multumeste, in momentul in care iti face bine deja ar fi vorba si de egoism. Si de asta imi place mai mult sa fac decat sa vorbesc.
Toate bune.

Ceva în genul ăsta ziceam şi eu acilea.. Totuşi, de ce nu-ţi place s-o afişezi, baiatule??? Crezi că prietena te-ar iubi mai puţin dacă demonstrezi un pic de integritate? Doar o părere, dar eu ţin la ea: Curajul nu înseamnă să nu-ţi fie frică, ci să faci ceea ce trebuie chiar dacă ţi-e frică. Aşa şi cu egoismul acesta. Trebuie îmbrăţişat, în felul în care zici tu, pentru că-i de o mie de ori mai constructiv decât să faci aşa ceva sub constrângerea ruşinii, religiei sau a preceptelor morale. E o alegere conştientă, pe când în celelalte variante e doar o obligaţie de îndeplinit, de care te poţi fofila. În varianta expusă de tine, zic eu, tu eşti cel care merită felicitări, pe când celelalte variante te absolvă de gândire, iar în lipsa lor, te poţi dovedi un om rău. Altfel spus, caracterul unui om se dovedeşte în absenţa regulilor şi obligaţiilor, atunci când nu trebuie să ajute, dar o face pentru că vrea. Just a thought…

Am ajuns sa ma intreb daca is defect. Si mi-am raspuns ca nu conteaza daca is defect, de baza ar fi ca ma bucur de lucrurile marunte, nu ma sperie greutatile, viata nu ii ‘naşpa’, omii nu ‘e’ rai, doar ca imi pare ca-si fac prea multe probleme.
Sincer, chiar nu inteleg ce se intampla cu oamenii, asta asa, la modul general. Aproape oriunde imi arunc ochii, nemultumiri, tristete, frustrari, plictis, ipocrizie, vaicareli si apoi iar nemultumiri si vaicareli, eventual asortate cu etichete aruncate din puscociul haotic al gandirii. Da’ ce au acei oameni de sufera mereu ? Sau sunt eu defect?

Poate ca-i ferice de mine in sensul de ‘sarac cu duhul’. Normal nu cred ca sunt dar, daca restul sunt normali, ma bucur ca nu intru in normalitate. Si zici ca mintenas vine sfarsitul lumii, foc si pucioasa peste noi, cum vom mai trai, cum vom scapa, ce se va alege de noi, am vrea sa fie bine, dar nu se poate sa fie bine, pentru ca, uite, Gica, Pitica si Milica or spus si or facut, si lor le este rau, lucrurile merg spre rau, totul se duce naibii si noi ne frangem mainile in disperare. Asa o fi ? Pana acum nu luam in seama pocnetul oaselor rupte de la atatea griji, imi spunea ca toti oamenii trec prin diverse, griji, probleme, greutati, m-am plans si io, da frana. Pasind azi prin sat, am vazut un nene ce umbla ca un robotel defect, am si io un om ce imi e drag, tot asa merge, ca un robotel defect, mi-am frant mainile cand a ajuns in halul ala, acum socotesc cum sa fac sa ajung mai des la el, sa ma mai bucur de el cat o sa mai apuc. Cum cat ? Cat o fi! Mai vad uneori oameni ce-si fac timp pentru lectura, frumos … o sa-mi fac si io timp, si pentru lectura, imi place grozav sa explorez, mai ales daca ii vorba de minti sclipitoare ce se deschid pentru noi. Acum vine o mare problema pentru mine: cred ca tot ce asociem se raporteaza la criteriile valorice personale, formate in mare parte pe baza experientelor … cum ar fi, pot sa-mi rup neuronul in prosteala daca asimilez prost informatia. Si am sanse mari sa inteleg pe dos ce explorez. Drept urmare, am sanse mari sa plec pe aratura. O problema ar fi pentru mine tot ce tine de motivatia “reusitei in viata”, a “succesului” si “realizarii” in plan social, toata lumea isi doreste ‘sa demonstreze’, oare?, “valoarea”. Prin cuvinte incercam sa exprimam trairi, sunt trairi ce nici macar nu le intelegem, sunt stari atat de complexe ce pot fi redate foarte frumos intr-o fraza, dar, pentru a ajunge si a intelege respectiva stare este uneori necesar sa faci mii de pasi. Cred ca s-a ajuns intr-un punct in care ni se deseneaza pocalul fericirii, si, daca s-ar putea, mai toti oamenii s-ar teleporta acolo. Cum sa mergi catinel pe carare ? Ha ? Oamenii se grabesc sa se teleporteze in o mie de locuri pentru sapte mii de trairi, apoi vin si se plang ca-s obositi si nu au timp pentru nimic, totul ii fals si lipsit de sens. Toata lumea inseala pe toata lumea, oamenii ‘e’ rai si haini, copiii trebuie ‘au nu trebuie adusi pe lumea asta haina si nenorocita, unde primejdiile pandesc la tot pasul si, GREUTATILE AU IESIT DIN NORMALITATE ???!!!! Flegmam spre tot ce nu ne place, viata-i ca o femeie care s-a dedat desfraului si noi nu dorim DECAT sa primim lumina spirituala din partea dansei.

Oameni care nu realizeaza ce vorbesc, nu-i inteleg, nu o sa pot sa-i inteleg in veci, cum poti spune ceva ce nu crezi ? Neuronii ne pleaca pe campii, oamenii stiu ce vreau, da’ inteleg ce vreau ? Avem o mare problema, aceea de a ne fauri probleme, chiar acolo unde nu sunt, noi le faurim, se pare ca la asta suntem tare priceputi. Daca nu putem sa ne bucuram de doua zile libere, de vederea unor oameni dragi, de cateva clipe intr-un minim de confort, de ce oare ne mai putem bucura? Tot mai multi oameni isi pierd capacitatea de a se bucura? De a asimila informatia si a o transpune in realitatea LOR? O zi de marti minunata am, ‘robotelul’ defect ce-l vazusem dimineata m-a facut sa privesc jumatatea plina a paharului, macar schiopata prin sat privind la pomii infloriti, de restul nesatisfacutilor plangatori si urlatori, prevestitori de nenorociri nu mai vorbesc, mai bine ma impac cu ideea, ferice de cei saraci cu duhul, mai bine raman in cercul lor. Un ignorant sarac cu duhul, dar ferice.

Sunt negru. Dar, nu oricum, negru de tot, până în măduva oaselor. De supărare. Atât de negru încât nu ar curge strop de sânge din venele mele, de-ar fi tăiate. De ce crezusem că am scăpat, coşmarul hidos al vieţii mele s-a întors. Două lucruri mă înspăimântă în aşa masură încât să mă pierd. Da, să mă pierd, să nu mai ştiu să fiu eu, glumeţ, copilăros, pus pe şotii, nebunatic, naiv şi aproape imun la “gura lumii”. S-a întors coşmarul în care se face că jumătatea mea ar putea să nu-mi mai zâmbească. De fapt, nu e coşmar, e realitatea, a fost operată de trei ori, pietre la rinichi, ultima dată a fost vorba de a înlătura o formaţiune de 4,5 cm. Of, spun doar că a trebuit să-i fie pusa o sonda, pentru drenaj. Astăzi a aflat ca are o bucată de sondă în rinichi. Şi s-au mai format câteva pietre, 7-9 mm. Şi mă tem, sunt negru de supărare şi rece de frică. Îmi place să mă bazez pe mine. Aici e ceva ce mă depăşeşte, sunt la mâna medicilor, a acelor medici ce au lasat o bucată de sondă în rinichiul jumătăţii mele. Nu-i condamn, sunt sigur că e o greşeală, nu e un rău făcut voit. Sunt sigur că nu-şi doresc să greşească. Dar, eu nu pot să fac nimic pentru a preveni încă o greşeală din partea lor, sunt la mîna lor, şi de data asta. În general nu vorbesc despre ceea ce mă frământă, îmi pare fără rost, doar caut soluţii, apoi acţionez. De data asta sunt două soluţii, prima ar fi aceea în care totul iese bine, când mă gândesc la alternativă … îngheț, de frică, eu, cel ce râdeam mereu de drobul de sare. Am îngeţat pentru că am încercat să privesc puţin mai departe, câte radiografii a făcut, câte va mai face, de câte ori va mai fi operată, în ritmul în care lucrează rinichii ei. Mă uit la piciul nostru şi înlemnesc, e supărat, tati nu-l mai alergă prin toată casa, nu se mai joaca cu maşinuţele, nu-l mai gâdilă, tati e urâcios. Ar putea fi şi mai urâcios, şi gândul asta nu-l poate împărtaşi, nu e un gând bun, trebuie să  ascuns, chiar şi de sine. Drobul trebuie să dispară, altfel rămân urâcios, şi nu mai sunt bun de nimic. Nu sunt obişnuit să mă plâng, nu mai sunt obişnuit să plâng. Într-o vreme izvorul de lacrimi a secat. Doar ploaia îi mai lua locul, din când în când. Eu, ploaia şi rănile vechi ce trebuiesc ascunse cu grijă, răni ce i-ar face pe cei dragi să lăcrimeze la vederea lor. Nu-mi permit să le dezvelesc, ar provoca prea multă durere, eu m-am obişnuit deja cu ele, sunt parte din mine, m-au ajutat să-mi doresc să nu rănesc pe nimeni, să fiu cel ce sunt. Astăzi a plouat, asa … şi pentru sufletul meu, ploaia m-a linistit, mă cunoaşte bine, ştie cum să mă înmoaie, ştie să plânga în locul meu.
Am stat cu ea privind Dunarea, mă întelegeau, tulburi precum sufletul meu, apele ploii şi ale Dunării  îmi luau păsul pentru a-l ascunde de cei dragi. Trebuie să-i dau ploii tributul, pentru ca vreau să le zâmbesc celor dragi, fără a ţine cont de timpul pe care-l am la dispoziţie pentru a zâmbi.

Mulțumesc! Și sănătate familiei tale. Și ție. Și putere, să treci peste.