S-a spus mult timp că dacă avem acordul cu FMI ratingul de ţară va creşte, ceea ce nu este numai ilogic, ci s-a dovedit şi incorect până acum. Ideea principală este că un rating de ţară, de la junk la investment grade, nu se referă la capacitatea de a împrumuta bani de pe pieţele internaţionale, ci exact la bazele economiei. Când măsurile economice sunt bune şi creează premisele creşterii PIB, când modul de aplicare al acestora şi rezultatele sunt bune, ratingul de ţară creşte – poate nu în momentul imediat următor, dar va creşte în timp. Când nu sunt bune, atunci indiferent de un acord cu Banca Mondială sau alte organisme internaţionale ratingul de ţară va scădea. Bine, nu comentez imbecilitatea unor agenţii de rating care fac rapoarte de dragul rapoartelor, şi aici putem aminti cotarea subprimelor la AAA, însă în afara acestor chestiuni adevărul este că avem conducătorii şi o economie care s-ar potrivi mai bine într-o ţară bananieră şi nu avem cum să ne aşteptăm la îmbunătăţiri ale ratingului până când economia nu se îmbunătăţeşte, deoarece ratingul de ţară este în principal un grad de risc aferent afacerilor în ţara respectivă.

Însă mai există şi alte faţete ale acordului. Ţara noastră este în budă, iar conducătorii (parlamentul, partidele politice şi guvernul) se ceartă între ei fără a lua în seamă fundamentele economice. Populaţia este atât de divizată încât nu recunoaşte imbecilitatea acestora şi nu este în măsură să judece ce-i corect şi ce-i incorect. Ba e corect să eficientizăm aparatul bugetar, ba nu este, ba e corect să creştem taxele, ba nu este, acest ping pong cu nişte măsuri teoretic anti-criză neaducând decât instabilitate şi incertitudine în ochii oricărui individ suficient de destupat şi de desprins de ameţeala mediatică din România. Toţi cei obişnuiţi cu realitatea şi care folosesc un pic logica nu pot decât să înţeleagă că în România nu se ştie ce trebuie să se facă, iar din acest punct de vedere ratingul de ţară este exact unde ar trebui să fie, în lada de gunoi la categoria junk.

România dacă n-ar fi în Uniunea Europeană ar beneficia de nişte arme redutabile în lupta anti-criză, de la creşterea deficitului bugetar pe categoriile la care ar aduce beneficii economiei – gen fonduri de garantare şi contragarantare pentru IMM-uri cu bătaie lungă, garanţii pentru investiţii şi chiar investiţii în locurile unde e necesar aşa ceva, deşi mă îndoiesc de capacitatea guvernanţilor de a realiza aceste lucruri – la subvenţii pentru producţia autohtonă. Aşa, suntem cu o mână legată la spate. În acest caz singura armă pe care i-a mai rămas cu excepţia fiscalităţii este devalorizarea leului şi avantajarea exportatorilor – iar aceşti indivizi de care spuneam la început ar dori să n-o avem nici pe asta. Inflaţia e pe vine, şi singurii care n-o realizează sunt populaţia şi agenţii economici din România.

Acordul cu FMI a realizat un singur lucru bun şi pe care îl consider chiar indispensabil în condiţiile date – accesul la finanţare internaţională mai ieftină. Cu toţii ştim ce înseamnă un risc de ţară ridicat – în loc de finanţare cu 4-5% de pe pieţele internaţionale am putea să ne finanţăm cu 8-12% sau ar deveni aproape imposibil să căutăm surse de finanţare pe pieţele internaţionale. Dobânzile la euro ar creşte exponenţial, deoarece nimeni nu investeşte în România fără să-şi asigure banii – acele CDS/CDO de care se tot vorbeşte când e vorba de creşterile de dobândă la credite. România ar rămâne izolată şi fără finanţare, iar atunci orice măsură anti-criză s-ar dovedi extrem de costisitoare şi de greu de pus în practică. Momentan bugetul de stat este pe minus, iar orice reducere de taxe şi impozite care de altfel ar duce la relansare economică n-ar face decât să ducă spre faliment pe termen scurt. În aceste condiţii finanţarea externă este extrem de importantă, pentru a îmblânzi necesarul de surse de finanţare. Iar fără acest acord cu FMI este teoretic imposibil să facem paşi spre revenire fără a trece printr-un faliment înainte. Însă drumul spre faliment se continuă încă, prin lipsa măsurilor logice care să faciliteze revenirea economică, oamenii fiind mai interesaţi de debarcarea guvernului Boc şi a preşedintelui decât de perspectivele economice. De remarcat este că pe termen scurt debarcarea executivului nu face decât să întărească părerile celor ce nu vor să investească în România şi să mai lungească cu aproape un an criza economică din România. Nu avem nevoie de alegeri anticipate, ci de parlamentari care să judece singuri în ce stare ne aflăm şi să propună şi să voteze legi care să facă posibilă relansarea economică. Ce naiba, n-oi fi eu singurul gândeşte, sunt o grămadă de oameni şi mai lucizi şi mai experimentaţi decât mine, hai să-i punem la treabă. Amânaţi bre politicienilor vrajba până în 2012 şi acum uniţi-vă şi la muncă nu la întins mâna.

Un profesor de economie de la un colegiu a declarat ca nu a picat vreodata pe cineva la examen, dar odata a picat o grupa intreaga.

Acea clasa a insistat ca socialismul este functional si ca nimeni nu ar trebui sa fie sarac si nimeni bogat, toata lumea EGALA! Profesorul le-a spus, "OK, vom face in grupa aceasta un experiment asupra socialismului. Notele tuturor vor fi mediate si fiecare va primi aceeasi nota, astfel incat niciunul nu va pica si niciunul nu va primi nota A." Dupa primul test, notele au fost mediate si toti au primit un B. Studentii care au studiat intens au fost suparati, dar cei care au invatat mai putin au fost bucurosi peste masura.

Cum cel de-al doilea test se apropia, studentii care studiasera putin au invatat si mai putin, iar cei care studiasera mai intens si-au spus ca si ei vor o "pomana", asa incat si ei au studiat mai putin. Media celui de-al doilea test a fost D!

Nimeni nu mai era fericit. Cand a fost dat al treilea test, media notelor a fost F (picat). Notele nu au fost crescatoare deoarece au aparut certurile, acuzatiile, ura si nimeni nu a vrut sa invete pentru beneficiul altuia. Spre marea surpriza a tuturor studentilor, toti au picat. Profesorul le-a spus ca socialismul ar fi picat in final deoarece, atunci cand recompensa este mare, efortul pentru a avea succes este, de asemenea, mare. Dar cand statul nu mai acorda acea recompensa, nimeni nu va incerca sau va vrea sa aiba succes.

Nu putea fi o explicatie mai simpla.

Iata un scurt paragraf care sintetizeaza totul: Nu se poate legifera ca saracul sa fie liber, iar bogatul in afara libertatii. Ceea ce primeste o persoana, fara a fi muncit pentru aceasta, trebuie produs de cineva, care, la randul ei, nu primeste pentru ceea ce a muncit.

Statul nu poate da cuiva ceva, fara sa fi luat mai inainte de la altcineva…

Este un comentariu la articolul http://www.hotnews.ro/stiri-7705490-audio-video-cum-arata-impozitul-progresiv-psd-victor-ponta-cei-sub-12-000-ron-venituri-impozit-zero-cei-venituri-foarte-mari-spre-media-europeana-48-acolo-incep-deducerile.htm scris de utilizatorul arad50. Bravos maestre.

Băi politicieni, e simplu să găseşti vinovaţi, orice individ cu IQ mai mare de 40 poate face asta. De-aia trebuie să vă votăm? Că i-aţi găsit? Aiureală.

Dacă aş fi în locul boborului ăsta simplu şi obedient v-aş da afară din ţară pe toţi. S-au v-aş interzice dreptul de a mai candida. Dar nu-s. Şi pricep şi democraţia mai bine ca voi. Oricât v-aţi zbate să găsiţi vinovaţi, eu pe voi nu vă votez.

Prostia la români pe lângă că-i incredibil de răspândită, mai e şi uitucă. PSD a fost la guvernare, şi a făcut nimic. Ţărăniştii la fel. PNL a fost la guvernare şi ce-a făcut s-a văzut. La fel şi cu PDL care-i acum la guvernare şi a mai fost şi înainte. UDMR a fost şi este la guvernare de 20 de ani. Rahat. La noi politicienii se pun în faţa mulţimii să-i conducă doar când mulţimea merge deja spre un anumit drum, şi apoi spun că ei au condus. Când nu merge cum vor ei, mulţimea e de vină, sau cei dinaintea lor, niciodată ei.

Băi popor, ţi-a ajuns? Mai vrei? Suntem în 2010 şi am regresat la nivelul din 2005. Urmează 2003, cu condiţia ca inflaţia să fie lăsată liberă de BNR (lucru improbabil) sau ca guvernul să nu facă absolut nimic pentru a stimula creşterea economică (perfect posibil). Când tai, tai şi iar tai nu te poţi aştepta ca lucrurile să crească, cu excepţia şomajului. Nu se vede pădurea de copaci. Nici politicienii nici boborul nu pricepe că dincolo de grija pentru fiecare cetăţean statul trebuie să asigure cadrul necesar creşterii economice şi să o lase în grija privaţilor, că-i singura cale prin care fiecare cetăţean poate s-o ducă mai bine. Dacă e creştere economică sănătoasă va scădea şi şomajul (deci cetăţeanul îşi va găsi mai repede de lucru) şi vor creşte şi încasările la buget (dar numai dacă facem un efort să le colectăm, altfel nu). Ceea ce face acum guvernul e similar cu înghiţitul unui medicament analgezic (care să te amorţească un pic şi să nu te mai doară, pentru cei ce nu ştiu) atunci când ţi-ai rupt o mână. Nu te mai doare temporar, dar dacă nu-ţi pui mâna în ghips s-ar putea să n-o mai poţi folosi cum trebuie. Mai seamănă şi cu un plasture peste o rană de glonţ. Shit happens.

Creşterea economică n-o poate face statul, că el nu produce. Privaţii produc. Ăia care ştiu. Stimulaţi bre angajările, producţia, comerţul prin orice mijloace personale, fiscale, imorale sau chiar oculte (!), faceţi fiscalitatea previzibilă şi nemodificabilă o vreme şi o să vedeţi cum se îndreaptă lucrurile. E ca o ecuaţie cu mai multe variabile. Pentru o firmă privată e cam aşa:

X –Z-Y = viitorul firmei

X fiind vânzările

Z fiind contribuţiile + salarii

Y fiind fiscalitatea

Dacă X creşte, e binişor. Să zicem că Z rămân aceleaşi. Dacă X creşte şi Y creşte, nu sunt stimulat să produc mai mult. Dacă X scade (cazul de acum) şi Y creşte, încep să mă gândesc dacă să închid sau nu, depinde cât de profitabilă este firma. Dacă X scade, Y creşte şi Z creşte, e şi mai mare baiul, şi chiar ar trebui fie să dau afară oameni, fie să închid firma.

Dacă cresc sau stagnează vânzările, doar 3 variante mă stimulează să continui, şi doar 2 variante mă stimulează să fac angajări. Considerând că salariile sunt cele ce atârnă cel mai greu pentru o firmă ca şi costuri fixe, să vedem cum stă treaba.

Cele 3 variante de continuat sunt:

- Scade Z şi Y, adică scad contribuţiile pentru salarii sau chiar salariile, şi scade şi fiscalitatea. Lucru foarte bun pentru firmă, sunt stimulat şi să produc mai mult şi să angajez oameni.

- Scade doar Z, Y rămânând constant. Dacă nu se modifică fiscalitatea, atunci sunt stimulat să produc un pic mai mult, şi să angajez oameni.

- Scade doar Y, Z rămânând constant. Dacă scădem fiscalitatea, nu sunt stimulat să angajez, doar să produc un pic mai mult. Adică dau cu biciul pe angajaţi şi atât.

Bre, singura cale ca firmele să crească vânzările este să existe cineva cine să le cumpere. Atât. Nu poţi creşte vânzările fără să ai desfacere. Dacă oamenii nu-s stimulaţi să cumpere pentru că peste tot se aude doar de tăieri (de pensii, de salarii, de locuri de muncă), nici firmele n-o vor duce mai bine.

Aşadar poţi să ajuţi firmele şi oamenii printr-o măsură foarte simplă: stimulând angajările. Iar angajările le stimulezi atunci când firmele au dorinţa de a face angajări, fie scăzând salariile (salariul ăla minim şi nasol) fie scăzând contribuţiile aferente salariilor. Iar dacă mai scazi şi fiscalitatea, e şi mai bine. Atunci oamenii vor avea un loc de muncă, vor cumpăra diverse – cu efect pozitiv asupra vânzărilor firmelor. Care firme vor fi şi mai stimulate să vândă mai mult, sau să producă mai mult, stimulând angajările. Contează un pic şi produsele cumpărate, că dacă-s din import, după cum sunt obişnuiţi românii, nu facem mare brânză. În fine, asta-i forma cea mai simplă de revenire a consumului. Nu prin credite, nu prin angajări la stat, nu prin muncă voluntară pe şantierele patriei şi nu prin fonduri europene. Doar asta. Iar statul trebuie şi poate să rezolve doar o simplă ecuaţie: cât scădem contribuţiile şi fiscalitatea ca să ţinem deficitele sub control şi în acelaşi timp să stimulăm şi firmele.

Iat-o. Asta-i calea. Fără hau – hau, fără tam – tam, fără moşteniri grele şi vinovaţi care se schimbă după cum se schimbă culoarea politică. Atât. E simplu. Trebuie doar un pic de voinţă politică. Ar cam fi timpul să jucăm un poker şi să mizăm totul pe o singură carte. Pentru că dacă nu facem aşa, oricum pierdem totul, e doar o chestiune de timp.

Avem o clasă politică ce nu se interesează de nimic în afara ciolanului. Avem un sistem legislativ prost conceput şi ineficient. Toate astea nu duc la altceva decât la sărăcie. Şi suntem săraci. Făceam un calcul relativ şi mi-am dat seama că nu se poate să avem o clasă de mijloc puternică nici în 100 de ani, dacă se continuă tot aşa. Degeaba ne lăudăm cu ţara noastră frumoasă, pentru că nu-i a noastră, nu suntem noi. Munţii şi apele vor exista fain frumos şi după ce noi om muri. Cine zicea „frumoasă ţară, păcat că-i locuită” nu greşea prea mult.

Suntem la un punct de cotitură, la o răscruce de drumuri. Ceea ce trebuie noi să facem acum este să ştergem tot ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani cu buretele, şi să începem din nou. Noi legi, noi conducători. O nouă constituţie. Ordine şi disciplină. Ai călcat pe bec, plăteşti. N-ai de unde? Muncă în folosul comunităţii. Ai ajutor de şomaj? Muncă în folosul comunităţii. Şi muncă, nu stat.

Stabiliţi că nu se poate modifica codul fiscal mai mult de odată la 5 ani. Şi faceţi-l să fie bun. Cumulaţi taxele şi faceţi din 100 (sau câte or fi) doar maxim 10. Stimulaţi angajările, stimulaţi producţia. Suntem prea proşti să facem aşa ceva? Aduceţi pe cineva din afară şi daţi-i mână liberă. Plătiţi performanţa.

De ce credeţi că sunt spitalele subfinanţate? De ce nu se poate face performanţă? Doctorii pleacă cu miile în străinătate, dar posturi la rezidenţiat sunt sub o mie. Cum să faci performanţă şi să ţii un spital dacă tu prestezi un serviciu acum, iar statul ţi-l decontează în câteva luni (să fim indulgenţi)?

Învăţământul este neperformant. Avem o serie de materii care n-au ce căuta în programa şcolară, dar continuăm. Problema pusă de învăţământ nu-i că sunt puţini dascăli şi ăia cam proşti, ci că şcolerul român este sufocat de materii şi nu este învăţat nimic. Lăsaţi domnule doar câteva materii pe săptămână, scoateţi religia, filozofia şi alte prostii de genul ăsta (logica lăsaţi-o) care n-au ce căuta în învăţământul obligatoriu şi faceţi specializări. Vrei să înveţi despre turism? Specializează-te. Vrei să înveţi filozofie, religie, etc? Specializează-te. Vrei să înveţi o meserie de lăcătuş? Specializează-te. Şcoala trebuie să te înveţe să înveţi, nu să-ţi dea mură în gură. Aduceţi specialişti englezi care să reformeze şcoala, şi lăsaţi la o parte „realităţile româneşti”. În educaţie nu există „realitatea” japoneză, americană, franceză sau românească. Există doar educaţie. În economie, domeniul juridic, etc există diverse particularităţi ale ţărilor, dar în educaţie nu.

Am pornit de 20 de ani pe o cale greşită, acum e cazul să o recunoaştem şi să pornim de la zero. Ţara e la pământ, trebuie s-o recunoaştem şi să înţelegem că aşa nu mai merge. Că dacă vom continua pe această cale, ajungem fie la război civil, între cei ce vor să iasă din rahat şi cei ce vor să continue în acelaşi rahat fie la o ţară ieşită din UE şi NATO – cu o economie de genul Somaliei. Şi tare mă tem că toţi cei ce vor să iasă din rahat o vor face la modul propriu, ieşind din ţară. Că treaba-i deja începută. Cineva îmi spunea că deja cozile la paşapoarte au reînceput să apară prin ţară. Ce mai vreţi?

„O economie sanatoasa trebuie sa plece de la ideea diferentei impunerii fiscale in functie de castigurile realizate si de consumul facut. Cei care castiga mai mult folosesc mai mult infrastructura (drumurile, retelele de electricitate etc.) si serviciile statului”

Hai s-o luăm frază cu frază. Impunerea fiscală în funcţie de câştigurile realizate şi de consumul făcut există deja, prin cota unică şi TVA. La un salariu de 1.000 de lei, 16% reprezintă 160 de lei. La un salariu de 10.000 de lei, cota unică reprezintă 1600 de lei. Care-i mai mare, 160 de lei sau 1600 de lei? Deci, la venituri mai mari, statul colectează mai mult prin cota unică. Prin urmare, suma e deja diferenţiată în funcţie de câştigul realizat. Taxarea consumului se măsoară prin TVA şi accize. Care produse nu-s deja fiscalizate prin TVA? Iar cele de lux, motorina, benzina, tutunul, etc, sunt deja accizate. Eu unul nu văd pe vreun individ cu salar de 10.000 de lei să consume la fel cu unul care câştigă 1.000 de lei. Nu cred asta nici să mă baţi. Consumul creşte odată cu creşterea veniturilor. Poate nu la fel, punctual, deşi în medie cam asta e. Şi atunci, acel TVA de 19% pentru cel de 1.000 de lei este (considerând cheltuieli lunare de 70% din salar ) 133 de lei. Iar pentru cel de 10.000 de lei este (considerând tot 70%) de 1,330 lei. Şi nu cred că acel individ cu 10.000 de lei consuma de 10 ori mai multă mâncare. Nu. Consumă mâncare mai scumpă, dar şi mult mai multe produse de lux, accizate. Prin urmare, taxarea diferenţiată a consumului există deja.

Nu poţi discuta cu dublu standard. Nu poţi spune că greutatea este pe mulţimea săracă. Pentru că, în cazul cotei unice, suma este mai mare când vine vorba de cei cu venituri mari, deşi procentual e la fel. Statul colectează 80% din venituri pe spatele celor cu venituri mari. Că nu cred că Ţiriac consumă ţigări de contrabandă, sau băuturi contrafăcute, sau poartă Rolex-uri făcute pe vapor, cum fac cei săraci. Aberaţii. Obrazul subţire cu cheltuială se ţine.

Statul colectează mai mult de la cei bogaţi, ca sumă absolută. Ăsta e un fapt. Iliescu e un comunist. Iarăşi un fapt. Comunismul a fost o doctrină care a făcut să ne fie la toţi greu, cu excepţia celor ce ne-au condus. Eu prefer să ne fie la toţi bine. Cum să ne fie bine? Încurajând munca, scăzând şomajul, favorizând investiţiile.

Hai să judecăm un pic ce vrea Iliescu.

Varianta socială.

Vrea cotă diferenţiată de impozitare. Vrea ca ăla care câştigă mai mult să plătească mai mult şi sub forma cotei procentuale de impozitare. Creşterea procentuală a cotei de impozitare e o penalizare în fapt. O penalizare a veniturilor. O penalizare a muncii. Nu toată lumea care câştigă mult e un hoţ. Sigur, sunt şi de aceia, dar în sistemul privat nu există. Acolo se plăteşte performanţa. Munca. Sunt oameni prin a căror mână trec milioane de euro, şi pe care nu-i poţi înlocui cu un strungar, de exemplu. Experienţa, performanţa, astea se plătesc. Nu poţi pune un strungar să conducă o fabrică, chiar şi ea de confecţii metalice. Cu cât se ajunge mai sus, cu atât creşte specializarea, cresc responsabilităţile. Nu cred că unui strungar poţi să-i explici cum stă cu cash-flow-ul, echilibrarea bilanţieră, optimizarea stocurilor, managementul contractelor, costul unitar de producţie şi managementul personalului. Chiar dacă e cu studii superioare. Că ajungi urgent fie fără clienţi, fie în incapacitate de plăţi.

La stat e o altă poveste. Acolo nu se plăteşte performanţa, specializarea, ci relaţiile politice şi adaptabilitatea. De aceea există găurile negre ale bugetului, firme de stat cu datorii restante la buget şi pierderi imense. Ce s-ar întâmpla dacă impozităm şi mai mult aici? Scade şi mai mult interesul pentru productivitate. Şi va merge şi mai rău.

Prin urmare, cota diferenţiată de impozit pe venit, în cazul acesta, stimulează ce? Nimic. Social nu stimulează nimic, cu excepţia mândriei şomerului care stă la cârciuma din colţ şi îşi bea şomajul, mândru că alţii îs mai loviţi ca el. Echitatea înseamnă să tratezi oamenii la fel, nu să îi loveşti mai tare pe unii decât pe alţii. Aia nu-i echitate. Prin urmare Iliescu nu vrea nimic altceva decât să sufere ăia cu venituri mai mari, că de-aia le au, şi nu dă nici o ceapă degerată pe echitate socială. Echitate socială înseamnă 16% la toţi, nu 5% la unii şi 40% la alţii.

Bun, am zis-o şi pe asta. Hai să judecăm psihologic atunci.

Dacă obţii 10.000 de lei venit lunar, şi statul vrea să-ţi ia 40% din ei în loc de doar 16%, ce ai face? La venitul acela poţi să-ţi permiţi o consultanţă de excepţie (care există şi acum, când cota e de 16%), care să te înveţe fie să nu-i dai, fie să dai mai puţin de 40%. Şi ai două posibilităţi, fie plăteşti 40%, fie găseşti varianta să nu-i plăteşti. După tine, ce crezi că se va întâmpla? Eu cred că acei oameni care vor putea, vor alege varianta 2. Iar cei ce nu vor putea, lucrează la stat sau ajung în şomaj. Altă bulină neagră.

Hai s-o judecăm financiar atunci, poate poate…

Creşterea taxelor, în condiţiile în care veniturile nu pot creşte (pentru că acum, la privat, nimeni nu-şi permite să crească acum salariile, eventual pot să le scadă) vor conduce la o scădere a consumului. Impozitezi mai mult, omul consumă mai puţin – venitul fiind acelaşi. Consumând mai puţin, scade ce se colectează prin TVA şi accize. Îţi dai singur cu ciocanul peste degete. Mai e ceva. Scăzând consumul, loveşti şi în firme, care vor scădea profitul, vor reduce angajările şi investiţiile, şi va duce la creşterea şomajului. Iar creşterea şomajului va duce la scăderea în proporţie şi mai mare a consumului. Cerc vicios.

Când consumul scade datorită scăderii veniturilor, singura cale de stimulare a sa este creditul. Când consumul scade din alte motive, poţi să-l stimulezi şi fără credit, prin creşterea veniturilor (prin muncă mai multă sau fiscalitate mai mică). Dar această criză cred că a demonstrat că nu prin credit trebuie să se facă creşterea consumului, ci prin creşterea veniturilor. Prin muncă mai multă sau scăderea impozitării. De exemplu, dacă avem un salar de 2.000 de lei, 16% înseamnă 320 de lei, rămânând 1,680 de lei pentru consum. Dacă mărim impozitarea la 40%, avem 800 de lei pentru impozite, şi doar 1,200 de lei pentru consum. Ca să menţii consumul la acelaşi nivel, trebuie să acoperi de undeva diferenţa de 460 de lei (1680-1200). Fie prin credit, fie din economii. Trebuie să fii foarte prost să faci ambele, pentru consum. Sau cum făceau unii, când luau un credit pentru a-şi cumpăra telefoane blackberry, plasme, sau chiar mâncare, peste nivelul lor, pe credit. Un om deştept consumă mai puţin dacă câştigă mai puţin.

Varianta economică.

Un strungar cu venit de 1.000 de lei lunar are puţine şanse să creeze locuri de muncă, să investească. Un director de fabrică are mult mai multe şanse. Dacă creştem impozitarea celor cu bani mulţi (inclusiv acel impozit pe avere care se vehiculează – care nu are valoare economică decât dacă e aplicat averilor ilicite), atunci dorinţa lui de a investi, de a obţine mai mulţi bani se diminuează. Nu vorbesc de cei cu milioane de euro, vorbesc de cei din clasa de mijloc. Nu poţi convinge pe cineva să facă mai mulţi bani muncind mai mult, dacă tu îl impozitezi mai mult pentru că-i face. Impozitând mai mult (şi de la 16% la 40% e ceva), scade marja de profit a omului, aia care merge spre consum sau investiţii. Cu cât impozitezi mai mult, cu atât scade dorinţa de a obţine alte venituri. Şi creşte dorinţa de a eluda impozitul. Crescând impozitarea scade consumul, creşte economia neagră nefiscalizată şi scad locurile de muncă. Cu cât creşti mai mult impozitul pe venit, mai ales la firme, cu atât mai multe firme vor alege fie să-şi restrângă activitatea, fie să caute alte locuri de făcut afaceri. Fiţi convinşi că firmele străine, multinaţionalele, nu au venit din caritate în România să facă afaceri, ci au venit să obţină profit. Dacă e mai rentabil să facă afaceri, să zicem, în Ucraina decât în România, vor merge acolo. De ce credeţi că s-a mutat Nokia la Jucu de la nemţi? Din cauză că suntem noi mai frumoşi sau pentru că avem ochii albaştri? Nu, din cauza salariilor mici. Profitul obţinut din diferenţa de salarii a justificat mutarea. Şi acum, dacă impozităm mai mult acel profit ce se va întâmpla? Dacă va obţine un profit mai mare în altă parte, se va muta din nou. C-aşa-i în fotbal. Plus că, dacă o firmă intră la cota de impozit de 30%, şi o creştere de afaceri va duce cota la 40%, ce motiv ar avea? Mai iute mai face o firmă şi o creşte pe aceea. 30% din profitul firmei 1 şi 30% din profitul firmei 2 e mult mai puţin decât 40% din profitul total, considerând că face ce face şi nu intră la impozitare pe profitul consolidat (offshore sau altfel) – şi soluţii sunt..

Cred că prin cele expuse mai sus, te-am convins că o cotă diferenţiată de impozit este o tâmpenie. Iliescu crede că toţi trebuie să suferim la fel. Că trebuie să moară şi capra vecinului. La atât îl duce mintea. Însă noi nu suferim la fel. Şi nu mă poate convinge nimeni să duc în spate pe cineva, doar pe motivul că suntem concetăţeni. Pentru că acel cineva nu are nici un motiv psihologic pentru a dori să iasă din situaţia asta, favorizând astfel nemunca. Nu doresc muncesc şi să plătesc impozite pentru ca cineva să stea acasă şi să bea pe banii mei, fără să aibă vreun interes să muncească. Doresc să muncesc şi să plătesc impozite fiind totodată stimulat să consum (nu pe credit), şi prin consum să creez locuri de muncă, stimulând economia. Nu vreau să ne fie la toţi rău ci vreau să fim toţi bine. Să lăsăm comunismul unde este, la groapa de gunoi a istoriei.

Dar cum foamea de bani e mare, mă aştept ca până în martie să revină cursul la forma iniţială. Ergo, eu cred că leul o va lua pe coaja în perioada următoare, din acest motiv, plus încă două:

- BNR va cumpăra eur contra lei la 4 – 4,1 lei-eur, după ce a vândut eur contra lei la 4,3 lei / eur. Aşa se face profit la BNR, de obicei aceştia mergând împotriva sentimentului pieţei. Şi tot aşa se completează rezerva valutară. Iar sentimentul pieţei momentan este de un optimism prea general.

- Dacă scade prea mult cursul exportatorii vor avea de suferit. Aceştia şi aşa stau ca pe cuie momentan.

Aşadar… Buy euro. Now.

P.S. Nu ma refer la ideea de un BNR manipulant, ci la ideea de cumparare a unor voturi pentru CA, sau la ideea de a fi manipulat in a cumpara lei brusc, mai ales ca dobanzile ON sunt maricele fata de cele la 3M. Me thinks…

Poate ştiţi, sau poate că nu, situaţia exactă a României. În budă. Manipularea de orice fel, simplist vorbind, presupune inducerea unor idei şi adevăruri false sau doar pe jumătate false într-o ladă de chestii cunoscute (adevărate sau nu), pentru a imprima ţintei o anumită direcţie de mişcare sau acţiune. Recunosc adevarul. Si eu sunt un manipulator de frunte. Dar asta nu-i important acum.

În cazul unui articol, de obicei şi în marea majoritate a cazurilor, titlul şi primul paragraf constituie singura referinţă pe care şi-o vor aduce aminte cititorii. Poate şi sfârşitul, în unele cazuri.

Articolul acesta, reprezintă din plin o manipulare. Problema e că nu-mi dau seama ce doreşte autorul să obţină. O manipulare trebuie să aibe un scop, o direcţie pe care s-o imprime. Asta n-o pricep, decât poate din perspectiva obţinerii de cititori. Hai să vedem:

Titlul:

„Marjele mari practicate lasă băncilor suficient loc de ieftinire a creditelor”

Hai să despicăm un pic fraza aceasta în mai multe puncte. Sigur că marjele sunt mari. Sigur că un credit poate fi ieftinit, poate până la 0% dobândă şi 0% comisioane. Astea sunt chestii de bun simţ. Adăugăm şi o chestie vagă, de gen „suficient loc de ieftinire”, fără să menţionăm cât anume şi care e pragul de profitabilitate pentru bănci. Care prag oricum e diferit de la una la alta. Dar adăugăm. Contabil se poate face orice, şi băncile vând creditele neperformate la 10-15% din suma lor. Pierdere se poate obţine oricând. Dar este ok? Este fezabil aşa ceva? O bancă este o societate financiară comercială care are nişte acţionari care vor profit, eficienţă şi rentabilitate. E rentabil pentru aceştia să facă ceva în pierdere? Categoric nu. E fezabil? Nu. Prin urmare, traducerea e aşa: „Ăştia din bănci, ştie toţi că e hoţi. Au suficient de mari marjele de dobândă ca să reducă la populaţie şi totuşi nu o fac. Ştie toţi că nu o fac.”. Cât e adevăr şi cât vorbă de clacă? 25% adevăr şi 75% vorbă de clacă.

Primul paragraf:

„O marjă decentă în acest moment între dobânzile la credite şi cele la depozite ar fi, în opinia şefului UniCredit pentru Europa Centrală şi de Est, Federico Ghizzoni, de trei puncte procentuale. Aceasta este, de altfel, şi media pentru ţările din regiune. Marjele practicate de băncile din România depăşesc însă cu mult acest nivel. În medie, diferenţialul între dobânda la credit şi cea la depozit ajunge, în România, la aproximativ 5%, potrivit datelor BNR.”

Discutăm de ţări civilizate, puternice, şi aplicăm standardul României. Dacă vecinul e bogat, eu de ce nu-s? Pentru că toţi mă fură, de-aia… Mi se pare corect că o marjă decentă este de 3 puncte. Şi mai corect ar fi o marjă de 1,5 puncte. Dar, cuvântul decent, precum şi cuvântul nesimţit, lasă loc de manipulare. Acum câteva luni, se auzeau de salarii nesimţite, de comisioane aberante, de profituri indecente, peste tot. Aceste cuvinte nu fac decât să trezească reacţii emoţionale oamenilor, fără nici un fundament. Spre exemplu, o marjă de 3 puncte ar fi decentă pentru cine şi în ce condiţii? La unele credite, marja e mai mică. La altele, mai mare. La unele depozite dobânda e mai mică, la altele mai mare. La bănci diferite dobânzile la credite şi depozite sunt diferite pentru aproximativ aceleaşi condiţii şi sume. Comparăm un credit de la BCR cu dobânda la depozite de la Piraeus Bank. Adunăm mere cu pere. Statistic vorbind, 5% în medie e adevărat. Practic, nu demonstrează nimic. Ba mai şi adunăm un „Marjele practicate de băncile din România depăşesc însă cu mult acest nivel.”, aşa pentru adormirea cititorului. Nu spun nimic nou, e adevărat totul dar în medie, nu neapărat în cazurile particulare, şi trezeşte sentimentul acela de mânie în oricine. Nemernicii, cum ţin ăştia dobânzile sus, ca să obţină profituri nesimţite pentru bonusurile lor indecente. E, te-am prins, nu?

De asemenea, în restul articolului, se face o comparaţie între Polonia, Ungaria, şi Bulgaria, dar la capitolul credite în euro. Care e moneda fiecărei ţări? Nu ştim. Spunem euro, că toţi se referă la acelaşi lucru. Chestia e că autorul habar n-are de finanţe şi bănci. Lansează şi el acolo ceva, să fie primit. Bogdaproste. Am mai discutat prin articole cum se calculează dobânzile şi de ce. Pe scurt, fiecare dobândă la credite în euro (că ăsta-i cazul acum), conţine şi riscul de ţară. Printre altele. Care risc de ţară e mai mare, discutând la capitolul bun simţ, al Ungariei (care şi-a impus o politică puternică de austeritate după ce era să intre în colaps, şi-a revenit şi acum toţi trag să crească economia), Poloniei (care este una din singurele ţări europene care nu a avut scădere economică pe timpul crizei din cauza măsurilor luate de guvern) sau Bulgaria (care e similară cu noi), eh? Şi dacă riscul de ţară e care e, care ar trebui să fie dobânda? Hai să vedem ce spune articolul:

„În Bulgaria, creditele de locuinţă presupun plata unei dobânzi de 8,64% pe an, iar la cele de consum dobânda este de 11,89%. De altfel, vecinii de la sud de Dunăre sunt şi singurii care ne pot concura în privinţa dobânzilor medii la creditele de consum, în România acestea situându-se la circa 11%, în timp ce la împrumuturile ipotecare ajung la 9%.”

Oups? De fapt la bulgari e cam la fel ca la noi.. Şi atunci, care-i hiba de fapt? „Comparativ cu Polonia, care are cel mai scăzut nivel de dobândă, companiile româneşti se împrumută la o dobândă de aproape trei ori mare.”. Adică vecinul e mai bogat. Păi sigur, de ce nu?

Noa, ca să nu mai continui, că mă enervez şi mai tare, dragilor, asta-i manipularea. Dar una fără finalitate. N-are scop, nu există. Măcar dacă compara împrumuturile în monedă naţională, mai ziceam, dar aşa, ioc judecată. Oriunde în lume lucrurile se judecă logic, că fără asta nu se poate. La noi se apelează la manipulări ieftine, pentru a distrage lumea de la ceea ce toţi ştim şi nimeni nu o spune. Suntem în budă, mai lipseşte cineva să tragă apa. Şi am impresia că tocmai asta a făcut Băsescu cu Nica. Ne ducem naibii ca ţară, şi pe noi ne interesează uninominalul, parlamentul, securitatea, comuniştii, mogulii şi Băsescu. Să mai zic şi faptul că articolul are data 28 Septembrie? Tocmai am zis-o. De ce? Pentru că vreau să manipulez şi eu..

P.S. Comentarii de la acel articol:

„ce mai tura -vura,noi suntem niste prosti ca acceptam si bancherii niste MAGARI ca ne cer astfel de dobanzi!si cand te gandesti ce show era acum cateva luni ca vai ,sa nu plece sucursalele unor granzi din tara!si atunci si acum ma umfla rasul!ras u’,plansu’!” – Plânsul să te umfle..

„IN MOD OBLIGATORIU si URGENT BANCILE COMERCIALE TREBUIE SA COBOARE DRASTIC DOBANZILE si COMISIOANELE, RESPECTIV ELIMINATE COMISIOANELE ABERANTE PT. TOATE CREDITELE AFLATE IN DERULARE IN PREZENT. DE ASEMENEA CONTRACTELE TREBUIE SA FIE CLARE, PRECISE, TRANSPARENTE si FARA AMBIGUITATI. PT. CA ACEST LUCRU SA SE APLICE, B.N.R.-ul, GUVERNUL si A.N.P.C.-ul TREBUIE SA VERIFICE, CONTROLEZE si sa VEGHEZE FIECARE BANCA DIN ROMANIA. APLICAREA ACESTOR MASURI VOR DUCE LA RECAPACITAREA UNEI MARI PARTI DIN POPULATIA ROMANIEI, CARE ARE CREDITE, SA-SI PLATEASCA RATELE LA BANCI, IAR BANCA CA SI INSTITUTIE SA DEVINA ALIATUL / PARTENERUL PERSOANEI FIZICE sau JURIDICE NU CAMATARUL NEMERNIC CARE ESTE IN PREZENT. BANCILE NU TREBUIE SA FIE CALAUL CETATEANULUI / CLIENTULUI BANCAR, IAR ROMANIA NU VA FI BOGATA DACA CEA MAI MARE PARTE DIN POPULATIA ROMANIEI, CU SALARII si PENSII DE MIZERIE, VA FI SI MAI SARACA. ACESTE MASURI TREBUIE SA FIE SUSTINUTE SI DE GUVERN PRIN SCADEREA FISCALITATI SI LA SALARIAT si LA FIRME.” – lupul moralist. Urgent să coborâţi dobânzile, n-auziţi?

„toata responsabiolitatea nu trebuie aruncata in carca clientului. du-te la o banca sa vezi cum aburesc angajatii bancii clientul. acel client nu este economist sau jurist. el casca ochii, dar ochii nu vad toate tertipurile bancii. de multe ori nu le vad nici specialistii. legile trebuie sa limiteze hotiile bancilor. toate bancile fac mizerii, nu ai din ce sa alegi. atat o trageti cu neatentia clientului si uitati ca bancile fac profit pe “iuteala de mana si nebagare de seama”=alba-neagra. dupa voi, ar trebui cate un proces de judecata la fiecare 5 minute, pentru ca nu am fost atenti. cu aceasta mentalitate de smecher, ce se bazeaza pe neatentia si dezinformarea clientului nu facem decat sa ingreunam si sa blocam orice proces de dezvoltare. in plus, la cresteri nejustificate de dobanzi, comisioane, bancile iti vireaza un numar de telefon, de parca nu sucursala a incheiat contract cu tine. deci raluca, gandeste inainte sa postezi. sunt unii oameni cu 4 clase care fac contracte, oameni care muncesc si au venitul necesar sa-si permita un imprumut. daca legile nu limiteaza bancile, atunci ar trebui permanent sa avem economisti si juristi in jurul nostru pe post de ingeri” – ăsta e tare… De ce să gândim?

„Vreau si eu dobanzi la credit de 10,9%, ca cea mai mica pe care am gasit-o era de 13,5%, la nevoi personale. Dar de DAE de ce nu se zice nimic? La unicreditul sus mentionat, de la 25% dobanda, afisat, se ajungea la 38% cu acest malefic DAE. Dar mai bine sa punem mana sa muncim decat sa-i imbuibam pe bancherii nostri sau de aiurea.” – Malefic într-adevăr. Oare cine o fi acest DAE?

„AM LUAT UN CREDIT DE LA BCR AM AVUT RATA DE 436 IAR ACUMA O AM DE 517 LEI NISTE NEMERNICI (camatari ) deci practic am imprumutat cu dob de 10% iar acum este 18% rusine sa le fie salriile nu au crescut deloc asta au facut guvernantii nostrii au uindatorat tot poporul rusine sa le fie” – Aşa, cămătarilor. Să vă văd acuma…

Ăla e articolul, astea sunt reacţiile. Nu contest că în România sunt mari costurile creditelor. Sunt foarte mari. Enorme chiar. Dar sunt rezultatul direct al guvernării şi al economiei, al organizării şi mentalităţii populaţiei. Asta e adevărul. Avem guvernul, ţara şi greutăţile pe care ni le-am ales (la propriu). Suntem dezbinaţi şi vulnerabili. Şi nu numai asta, suntem şi proşti pe deasupra, că preferăm să ne apere alţii, nu noi.

Oare cum ar fi să nu plătim nimic statului? Ce relaxare, ce linişte… Din toate punctele de vedere… Am asistat la o adevărată revoluţie în gândirea patronilor, în ultimele zile. Totul a fost vorba americanului „hectic”, dute-ncolo vino-ncoa, şi aşa mai departe. Dar am rămas cuo idee fixă. Foarte mulţi oameni se gândesc ce să facă cu viaţa lor, şi de ce s-ar merita să susţină cu bani un stat care de multe ori este împotriva dorinţelor proprii. Look no further.. Hai să discutăm un pic despre stat. Cel românesc, că altele mai dezvoltate nu ne interesează. Hai să privim lucrurile din perspectiva „şi mie ce-mi iese?”, şi la persoana întâi.. Cu riscul de a fi huiduit.

Aşa că, din perspectiva unui om care s-a săturat să ţină un stat falimentar (după cum se exprima chiar amicul meu – eşti citat, Mihai) în spate, şi care vrea să obţină maxim de beneficii din viaţa sa, plus că din moment ce toată lumea se gândeşte la ce poate obţine personal, nu la ce poate da sau face, de ce ar gândi şi el altfel, vă propun un subiect de gândire.

Teoretic, impozitele şi taxele pe care le plătim statului au un caracter de taxă de protecţie. Noi plătim, ca statul să ne poată asigura una şi alta. Ce ne asigură statul?

- Protecţie militară. No argument here, cu excepţia faptului că acum suntem şi membri NATO şi membri UE, aşa că armată nu ne prea trebuie. Armata noastră a trecut la forma nouă, de gardian şi poliţist international, alături de alte armate. Nu contestăm asta, şi sunt dispute mari la nivel internaţional, cu privire la necesitatea menţinerii unor forţe armate în ţări care nu sunt nici deosebit de importante internaţional, nici cu nuş-ce resurse importante. Dacă ne-ar lăsa în pace, nici dracul nu ne-ar băga în seamă. Şi lăsăm la o parte existenţa obligaţiilor de membri, că armata noastră dacă are 10.000 de soldaţi înseamnă că e suficientă timpurilor noastre şi necesităţilor de membri NATO & ONU & EU. Deci, jos cu punctul ăsta.

- Protecţie civilă sub forma poliţiei. Lege şi ordine. Aici e important. Dar vi se pare că avem ceva funcţional? Jusţiţie corectă şi completă? Eu spun că nu. Justiţia se face în baza unor legi, iar dacă legile favorizează infractorii, atunci justiţia nu poate fi corectă, chiar dacă e legală. Jos şi cu punctul ăsta.

- Protecţie socială. Chestia e că protecţia socială nu e ce ar trebui să fie, ci mai mult un soi de Robin Hood. Asistare socială. Nu mă protejează pe mine, ci pe alţii care nu vor sau nu ştiu cum să se protejeze ei înşişi. Nu sunt favorizat cu nimic, şi ba mai mult, vocea majorităţii spune că dacă câştig mult, să plătesc mult, nu absolut, ci ca procent, ca să susţin pe cei care nu câştigă aşa de mult. Deci, deşi acelaşi procent aplicat la o bază de calcul mai mare dă o sumă mai mare, mulţimea vrea să plătesc un procent mai mare, deci o penalitate. Nu-i nimic, dar pe mine nu mă interesează să susţin pe cineva propus de stat, dacă e nevoie vreau să susţin pe cineva pe care-l aleg eu. Şi nu cred că dacă eu am muncit mult să ajung unde sunt, şi câştig mult (faţă de alţii), ar trebui să fiu penalizat pentru asta. Nu e echitabil, chiar dacă din anumite puncte de vedere e corect. Dacă eu muncesc mai mult decât altul, la un alt nivel de răspundere şi responsabilitate, să zicem că-s doctor şi răspund de viaţa pacienţilor, de ce ar trebui să mi se pună un impozit mai mare pe venit doar pentru că venitul meu e mai mare, să zicem, comparativ cu un muncitor într-o fabrică, care urmăreşte nişte sticle cum se plimbă din stânga în dreapta? Bun, nu spun nimic despre ce ar trebui să fie societatea românească, tocmai pe motivul că discutăm de o societate imperfectă şi imposibil de corectat. Nu că aşa ar fi ea. Deci, vorbim teoretic.

- Echitate şi stabilitate economică şi financiară. Ei, chiar aşa? Jos şi cu asta.

- Protecţia bătrâneţii prin sistemul de pensie. Aye, aici toţi ştim cum stă treaba. Plătim la stat pentru sistemul public, şi dacă vrem să şi trăim bine, mai plătim şi la sistemul privat (chiar şi obligatoriu), că sistemul public de pensii e la pământ. Pică şi punctul ăsta.

- Infrastructură. Hai să fim serioşi, plătim cel puţin 3 taxe pentru acelaşi lucru, unele mai publice, altele mai ascunse, de la rovignetă – taxă de drum, impozite şi taxe pe venit şi la administraţiile locale, şi accize la petrol. Plus alte chestii fără de care nu poate exista lumea bugetului Ministerului Transporturilor. Şi fără să spun de taxele de autostrăzi. Fără autostrăzi. Şi fără să vorbim că mie mi s-a ars placa de bază & stuff la calculator de enşpemiiori că Electrica furnizează fie 180-210 fie 230-240, cu fluctuaţii puternice, în loc de banalul 220. Sau că energia termică se scumpeşte de la lună la alta, că plătesc uneori 500 de lei la un banal apartament cu centrală proprie, pentru ca statul din taxele mele să-i ajute pe alţii să plătească cu 50% mai puţin. Sau, ei, ar trebui să ştim toţi ce şi cum. Infrastructură ioc. Radem şi asta de pe listă..

Ce ar trebui să mai primim de la stat? Mie nu-mi pică fisa nici cum dacă mai există ceva, sau nu. Oricum ar fi, dacă e să gândim egoist, din banii noştri de taxe şi impozite e plătit un întreg aparat muncitoresc de colectare a acestor taxe şi impozite, ce aduc taxele şi impozitele la un nivel aşa mare. Ce a fost mai întâi, oul sau găina? Aţi ajuns cu mine la concluzia că plătim mai mult decât primim? Bun.. Ce i-am spus amicului vă spun şi vouă. Nu vă mai plângeţi. Există soluţii. Dacă cauţi un pic, găseşti. Orice problemă are şi o soluţie, legală chiar. Voila:

Pentru patroni.

Sunt nişte taxe şi impozite de care nu aveţi cum scăpa, cum ar fi cele la administraţiile locale, TVA în câteva cazuri, şi impozitul forfetar. Dar, cel mai important, cheltuielile cu impozitele şi taxele salariale şi cu impozitul pe profit (venit) le puteţi reduce spre ZERO. Cum? Simplu.

Din banii de salariu (cel propriu), şi aşa mai departe, faceţi o vacanţă (că acuma sunt la ofertă de criză) în Cipru. Măcar 10 zile, că atât ia să înfiinţezi un off-shore. Şi vreo 2000 de euro, capital social. Repatriezi tot, şi ai scăpat de impozit pe profit, plus vreo câteva taxe. Poţi obţine profit cât încape. Că de aceea le spune la ţările de acest gen „paradis fiscal”. Înfiinţezi o firmă nouă, transferi activele acolo (pe noua firmă), şi stai cuminte. Cel mult o să ai ceva costuri cu avocaţi şi consultanţi fiscali, dar de la un anumit profit în sus, e mai confortabil aşa. Simplificat la maxim.

Cheltuielile cu asigurări sociale, taxe & stuff le poţi reduce mult, prin simpla metodă de a-ţi lua salariaţii de mânuţă, mânat pe ei la finanţe şi înregistrat ca şi PFA. Le faci contract, pe aceeaşi muncă, însă ai enorm de multe beneficii. Nu le plăteşti acele 40%+ contribuţii pentru stat şi fondurile speciale, îi laşi pe ei să plătească, dacă vor aşa ceva. Ai posibilitatea foarte rapidă să concediezi un salariat (mă rog, PFA) prin rezilierea contractului. E mult mai simplu decât să încerci să trimiţi în şomaj un salariat normal. Plăteşti, dacă nu mă înşel, doar impozitul stopat la sursă, de 16%. Însă nu ai acele mulţimi de taxe care fac diferenţa dintre salariul brut şi cel net, al angajatului, astfel că el poate câştiga un pic mai mult, iar tu poţi plăti mult mai puţin. Ca dezavantaje, sunt doar cele legate de necunoaşterea legilor şi posibilităţilor. De genul că tu nu-i plăteşti la om contribuţii la pensii sau asigurare medicală, el trebuie să plătească singur aşa ceva, însă ca să plătească, trebuie să ştie că poate face asta. Altfel omul rămâne fără pensie, însă fiecare e răspunzător pentru propria soartă, nu? Dacă tot suntem la capitolul fiecare pentru el..

Pentru cei ce muncesc pentru alţii. Cei care muncesc, nu cei care freacă menta. Cei ce freacă menta şi nu vor un plus de răspundere, sunt avantajaţi de regimul de salariat.

Există doar avantaje în regimul de lucru PFA, dacă te informezi complet şi corect. Nu plăteşti nici o contribuţie la asigurări sociale, pensii & stuff. La cele publice, adică. Ai posibilitatea ca acei bani pe care i-ai plăti în mod normal la fondurile de şomaj, pensie, asigurare de sănătate, să-i direcţionezi spre locuri unde ai avea beneficii mai mari şi randamente mai bune. Statul este un foarte prost administrator, faţă de sistemul privat. Plus de asta, poţi ieşi la pensie de la 55 de ani, dacă ai tras suficient de mult încât să-ţi poţi permite o pensie bună din sistemul privat. Avantajele sunt ale celor care se informează. Însă aici dezavantajul faţă de cei care freacă menta şi aşteaptă să-i asiste cineva, este că TREBUIE să te informezi continuu despre tot, de la legislaţie la chestii fiscale. Şi e bine să ai prieteni (chiar şi plătiţi) care se pricep la fiscalitate. Şi să nu aştepţi să te ajute statul. Dar trebuie să munceşti. Trebuie să tragi tare, să nu freci menta. Ai mai multe avantaje, dar dacă nu-ţi faci treaba cum trebuie, ai şansa să rămâi şi fără ajutor de şomaj. Dacă ai ghinion, şi nu ştii să economiseşti, e bai. Aici cultura economică şi informaţia sunt cele mai mari ajutoare pe care le poţi primi sau învăţa.

Ei bine, toate aceste chestii sunt cumva împotriva statului. Împotriva mulţimii. Şi sunt doar câteva din multitudinea de opţiuni care se deschid în faţa acelor persoane care vor cu adevărat să beneficieze la maxim de rodul muncii lor. Dacă toţi am gândi aşa, statul nu ar mai exista. Dar, cum spunea amicul „dacă majoritatea asta a românilor, şi-ar da silinţa să facă un stat care să şi producă, nu numai să consume, ca justiţia să fie cu adevărat echitabilă, ca totul să fie corect şi echitabil, ca ordinea şi disciplina să fie ordine şi disciplină, şi ca acei asistaţi social să fie cu adevărat asistaţi, pe principiul învăţării omului să pescuiască, nu aruncatului cu peşti în stânga şi în dreapta din buzunarul public, apăi nu m-ar deranja să plătesc 60% impozite. Dar aşa, dacă toţi îşi urmăresc interesul, prost aş fi dacă n-aş face la fel. Plus că n-am nici un chef, la vârsta mea, să emigrez. Şi banii mei de aici îmi vin, din România. Deci nu-i vorba de nimic altceva decât de reducerea cheltuielilor şi eficienţa folosirii banului produs de mine”. Şi la fel gândesc majoritatea oamenilor. Nu se mai merită să fii Gică Contra. Degeaba vorbim şi milităm împotriva taxelor, dacă nu face nimic să ieşim din hazna. Se merită să foloseşti la maxim toate pârghiile şi mijloacele pentru a fi informat. Informaţia e noua marfă. Marfa viitorului.

P.S. Oy, dacă aţi şti cât am chibzuit la postul ăsta…

Singura chestie care mi-a ramas de explicat ar fi ca nu avem cum sa iesim din hazna decat daca incepem sa gandim. Lucid. Adica sa pricepem (asta va fi un urmator post, ca-i lunga si lata povestea) ca statul exista ca stat de drept doar daca ofera ceva, nu doar ia. Adica nu incaseaza taxe doar ca sa poata plati pe cei ce incaseaza taxele, si nu exista doar pentru ca trebuie sa justificam existenta administratiei publice. Statul trebuie sa aibe un scop care sa-i justifice existenta, si oricare ar fi el, nu se poate justifica prin sine insusi. Scop exogen (cred), masurabil si urmaribil. Scop care sa justifice fiecare actiune sau masura luata de catre acest stat. Dar voi reveni cu amanunte.

V-am spus în articolul precedent din Ghid ce se poate întâmpla dacă nu ai investiţii pe termen mai mari de un an făcute din credite pe termen scurt. Pur teoretic, amortizările şi deprecierile de active trebuie să fie cel puţin acoperite din profit, vorbind de nivelul 1 al bilanţului restructurat. Orice instituţie financiară urăşte riscul. De-a dreptul. Aşadar, dacă o firmă face investiţii mari din credite pe termen scurt, firma aia este mai riscantă decât alta care nu face investiţiile acelea, chiar dacă investiţiile sunt în active productive. Dacă vreţi să cereţi credite, optimizaţi-vă bilanţul.

Mai e o chestie apropo de ce riscă acţionarul. Contul 455 – împrumuturi acordate de acţionari firmei. Îl urăsc de-a dreptul. E foarte util pentru firmele mici, care nu au linii de credite, nu şi-au calculat de la început cât e nevoie ca firma să funcţioneze şi / sau nu-şi urmăresc fluxul de lichidităţi şi sunt astfel dependente de buzunarul patronului, dar duce la prostii. În primul şi în primul rând, acel cont reflectă o datorie, indiferent că-i pe termen scurt sau pe termen lung. Prin urmare, în caz de forţă majoră, este o supapă prin care se pot scurge banii din firmă. Apoi, fiind o datorie, distruge indicatorii.

Hai să discutăm despre indicatori. N-are rost să explic Ebitda sau alte chestii complicate, aşa că să rămânem la cele mai simple şi cuprinzătoare.

Sunt câţiva indicatori calculaţi de toate băncile. La bilanţ, se calculează:

- Lichiditatea curentă.

- Lichiditatea imediată.

- Solvabilitatea.

- Gradul de îndatorare general.

- Gradul de îndatorare financiar.

- Viteza de rotaţie a activelor, durata lor de staţionare, durata de încasare a clienţilor şi de plată a furnizorilor.

La contul de profit şi pierderi se calculează profitabilităţile. Momentan, dacă profitul excede un anumit prag (adică excede amortizările, provizioanele, toate deprecierile de active, şi mai rămâne cel puţin 2% din cifra de afaceri), indicatorii de profitabilitate şi rentabilitate nu mai sunt aşa de importanţi. Contează însă ca acel profit să nu provină din venituri excepţionale, ci din profitul din exploatare şi cel financiar (fiecare firmă cu particularitatea ei, spre exemplu discounturile care apar profit pe financiar, acoperă uneori la firmele de comerţ cu amănuntul pierderea din exploatare, şi aşa nu-i bai).

Dar hai s-o luăm metodic.

Lichiditatea curentă se calculează ca un raport între activele circulante şi datoriile cu scadenţă sub un an. Bineînţeles, din activele circulante ar trebui să scoatem tot ce este incert sau nefolosibil. Cu cât e mai mare peste 1, firma e mai bine văzută. De ce? Pentru că activele circulante sunt mărfurile, creanţele pe termen scurt de la clienţi, adică tot ce poate fi transformat rapid în bani. Iar aceşti bani trebuie să acopere datoriile pe termen scurt ale firmei.

Lichiditatea imediată se calculează la fel, dar eliminând stocurile din activele circulante. Adică fix doar bani de primit împărţit la bani de dat. Creanţe clienţi per datorii furnizori de mărfuri sau de bani. Lichiditatea imediată ar fi bine să fie de minim 1, dar asta în funcţie de profilul firmei. O alimentară nu are creanţe de primit, dar are stocuri de marfă.. În cazul ăsta musai să ne uităm la viteza de rotaţie a stocurilor de marfă, şi duratele de încasare a clienţilor şi de plată a furnizorilor. Dacă durata de plată a furnizorilor împărţită la durata de încasare a clienţilor este de peste 1,3, atunci e bine. De asemenea, dacă viteza de rotaţie a stocurilor este sub 0,6, e binişor. Dacă şi durata de staţionare a stocurilor este mai mică decât durata de plată a furnizorilor, atunci ai scăpat. Dacă nu, atunci firma are probleme serioase pe termen scurt. Adică, furnizorii trebuie plătiţi mai repede decât se încasează clienţii, iar dacă ai doar stocuri şi le vinzi mai greu decât vin la plată furnizorii, fie te finanţezi din credite pe termen scurt fie din buzunarul patronului, dar dacă situaţia persistă, mai bine închizi firma.

Solvabilitatea. Marea problemă a patronilor. Solvabilitatea este acel indicator care-ţi spune dacă îţi acoperi toate datoriile pe care le ai prin vânzarea tuturor activelor. Adică, mai simplu, total active per total datorii. Again, fără activele incerte. Dacă ai pierdere, acel minus la capitolul profit îţi scade din solvabilitate. Dacă pierderea duce la capitaluri proprii (capital social + profit curent + profit ani precedenti + rezerve, etc) negative, solvabilitatea este subunitară. Şi ea TREBUIE să fie supraunitară. Adică musai să ai mai multe active decât datorii. Logic, nu? De ce ar da o bancă un credit la o firmă dacă ştie că vânzând tot ce are firma aia, nu-şi poate plăti toate datoriile?

Gradul de îndatorare general. Calculat ca fiind total datorii per total capitaluri proprii. Ar fi bine să fie sub 1. Adică datoriile totale să fie sub capitalurile proprii. Altfel, dacă şi datoriile pe termen scurt sunt mai mari decât activele circulante, apăi firma are mult prea multe datorii şi nu-i bine.

Gradul de îndatorare financiară. Calculat ca fiind total datorii financiare per total capitaluri proprii. Ăsta e important foarte. Dacă banca riscă mai mulţi bani decât acţionarul, iar nu-i bine.

Viteza de rotaţie a activelor circulante se calculează ca raport între cifra de afaceri şi activele circulante. Cu cât e mai mare, cu atât e mai bine, pentru că sunt mai multe cicluri de vânzare a activelor.

Durata de staţionare a stocurilor, se calculează ca raport între stocuri şi cifra de afaceri şi se înmulţeşte cu 365, şi se exprimă în zile. Ne spune în medie cam cât timp trece între aprovizionările cu marfă.

Durata de plată a furnizorilor se calculează ca raport între furnizorii neplătiţi (ca medie) şi cifra de afaceri şi se înmulţeşte cu 365, şi se exprimă în zile. Adică, în medie, în cât timp îşi plăteşte firma furnizorii.

Durata de încasare a clienţilor se calculează ca raport între clienţii neîncasaţi (ca medie) şi cifra de afaceri şi se înmulţeşte cu 365, şi se exprimă în zile. Adică, în cât timp îşi încasează firma clienţii.

Normal, dacă durata de încasare a clienţilor este mai mică decât durata de plată a furnizorilor, firma stă bine. Altfel, cash-flow-ul are de suferit…

Ziceam mai sus de contul 455. Dacă îl ai, în dauna capitalurilor proprii, îţi afectează şi lichiditatea, şi solvabilitatea, şi gradul de îndatorare. Însă, pentru a îmbucura pe oricine, dacă faci o majorare de capital şi din acea majorare de capital îţi lichidezi acea datorie din 455, atunci eşti boboc. Adică vei ieşi mult mai bine din punctul de vedere al băncii. Numai că acei bani sunt ai firmei şi nu ai tăi. Te rişti? Ai atâta încredere în firma ta?

Aşadar, nu vă faceţi iluzii. Tot ce v-am spus până aici, e adevărul fără nuanţe. Mai există însă o latură a lui. Cum vede o instituţie financiară o firmă?

În felul următor:

- Firma trebuie să existe legal.

- Firma trebuie să aibă toate autorizaţiile în vigoare.

- Firma nu trebuie să aibe datorii la buget.

- Firma trebuie să poată să existe şi să reziste şi fără credite.

- Firma trebuie să ia credite doar pentru investiţii productive şi pentru nivelarea deficitelor de cash flow pe termen scurt. Tot ce face trebuie să se ducă în creşterea sau optimizarea cifrei de afaceri.

- Firma trebuie să aibe cât mai mult profit şi cât mai puţine datorii.

- Acţionarul firmei trebuie să-şi rişte alături de bancă. Firmele cu capital social de 200 de lei şi capitaluri proprii de sub 10.000 de lei care vor credite de 100.000 de lei sunt evitate. Tot ce are un grad de îndatorare financiară supraunitar sunt evitate.

- Gradul de îndatorare generală ar trebui să fie subunitar. Dacă este supraunitar şi lichiditatea curentă este subunitară, se evită creditarea firmei.

- Bilanţul trebuie să fie optimizat sau prin credit să se optimizeze.

Cam pe acilea se caută spre creditare. Te încadrezi?