S-a spus mult timp că dacă avem acordul cu FMI ratingul de ţară va creşte, ceea ce nu este numai ilogic, ci s-a dovedit şi incorect până acum. Ideea principală este că un rating de ţară, de la junk la investment grade, nu se referă la capacitatea de a împrumuta bani de pe pieţele internaţionale, ci exact la bazele economiei. Când măsurile economice sunt bune şi creează premisele creşterii PIB, când modul de aplicare al acestora şi rezultatele sunt bune, ratingul de ţară creşte – poate nu în momentul imediat următor, dar va creşte în timp. Când nu sunt bune, atunci indiferent de un acord cu Banca Mondială sau alte organisme internaţionale ratingul de ţară va scădea. Bine, nu comentez imbecilitatea unor agenţii de rating care fac rapoarte de dragul rapoartelor, şi aici putem aminti cotarea subprimelor la AAA, însă în afara acestor chestiuni adevărul este că avem conducătorii şi o economie care s-ar potrivi mai bine într-o ţară bananieră şi nu avem cum să ne aşteptăm la îmbunătăţiri ale ratingului până când economia nu se îmbunătăţeşte, deoarece ratingul de ţară este în principal un grad de risc aferent afacerilor în ţara respectivă.

Însă mai există şi alte faţete ale acordului. Ţara noastră este în budă, iar conducătorii (parlamentul, partidele politice şi guvernul) se ceartă între ei fără a lua în seamă fundamentele economice. Populaţia este atât de divizată încât nu recunoaşte imbecilitatea acestora şi nu este în măsură să judece ce-i corect şi ce-i incorect. Ba e corect să eficientizăm aparatul bugetar, ba nu este, ba e corect să creştem taxele, ba nu este, acest ping pong cu nişte măsuri teoretic anti-criză neaducând decât instabilitate şi incertitudine în ochii oricărui individ suficient de destupat şi de desprins de ameţeala mediatică din România. Toţi cei obişnuiţi cu realitatea şi care folosesc un pic logica nu pot decât să înţeleagă că în România nu se ştie ce trebuie să se facă, iar din acest punct de vedere ratingul de ţară este exact unde ar trebui să fie, în lada de gunoi la categoria junk.

România dacă n-ar fi în Uniunea Europeană ar beneficia de nişte arme redutabile în lupta anti-criză, de la creşterea deficitului bugetar pe categoriile la care ar aduce beneficii economiei – gen fonduri de garantare şi contragarantare pentru IMM-uri cu bătaie lungă, garanţii pentru investiţii şi chiar investiţii în locurile unde e necesar aşa ceva, deşi mă îndoiesc de capacitatea guvernanţilor de a realiza aceste lucruri – la subvenţii pentru producţia autohtonă. Aşa, suntem cu o mână legată la spate. În acest caz singura armă pe care i-a mai rămas cu excepţia fiscalităţii este devalorizarea leului şi avantajarea exportatorilor – iar aceşti indivizi de care spuneam la început ar dori să n-o avem nici pe asta. Inflaţia e pe vine, şi singurii care n-o realizează sunt populaţia şi agenţii economici din România.

Acordul cu FMI a realizat un singur lucru bun şi pe care îl consider chiar indispensabil în condiţiile date – accesul la finanţare internaţională mai ieftină. Cu toţii ştim ce înseamnă un risc de ţară ridicat – în loc de finanţare cu 4-5% de pe pieţele internaţionale am putea să ne finanţăm cu 8-12% sau ar deveni aproape imposibil să căutăm surse de finanţare pe pieţele internaţionale. Dobânzile la euro ar creşte exponenţial, deoarece nimeni nu investeşte în România fără să-şi asigure banii – acele CDS/CDO de care se tot vorbeşte când e vorba de creşterile de dobândă la credite. România ar rămâne izolată şi fără finanţare, iar atunci orice măsură anti-criză s-ar dovedi extrem de costisitoare şi de greu de pus în practică. Momentan bugetul de stat este pe minus, iar orice reducere de taxe şi impozite care de altfel ar duce la relansare economică n-ar face decât să ducă spre faliment pe termen scurt. În aceste condiţii finanţarea externă este extrem de importantă, pentru a îmblânzi necesarul de surse de finanţare. Iar fără acest acord cu FMI este teoretic imposibil să facem paşi spre revenire fără a trece printr-un faliment înainte. Însă drumul spre faliment se continuă încă, prin lipsa măsurilor logice care să faciliteze revenirea economică, oamenii fiind mai interesaţi de debarcarea guvernului Boc şi a preşedintelui decât de perspectivele economice. De remarcat este că pe termen scurt debarcarea executivului nu face decât să întărească părerile celor ce nu vor să investească în România şi să mai lungească cu aproape un an criza economică din România. Nu avem nevoie de alegeri anticipate, ci de parlamentari care să judece singuri în ce stare ne aflăm şi să propună şi să voteze legi care să facă posibilă relansarea economică. Ce naiba, n-oi fi eu singurul gândeşte, sunt o grămadă de oameni şi mai lucizi şi mai experimentaţi decât mine, hai să-i punem la treabă. Amânaţi bre politicienilor vrajba până în 2012 şi acum uniţi-vă şi la muncă nu la întins mâna.

Oamenii nu sunt datori ţării pentru că s-au născut aici, nici celor din jur (mă refer la necunoscuţi). Datoria lor este faţă de ei în primul rând. Fiecare om îşi este sieşi dator în a căuta binele oriunde s-ar găsi acesta. Ţara nu a făcut nimic pentru vreun om fără a-i lua ceva, orice datorie fiind stinsă la orice moment.

Taxele se plătesc de către cetăţeni, pentru cetăţeni. În nici un caz nu trebuie să considerăm un drept ca o datorie. Ce se face de către cetăţean are la bază binele propriu. Votul spre exemplu, se face pentru a da dreptul cetăţeanului să schimbe ce nu-i convine la conducerea ţării. Taxele se plătesc pentru a beneficia de susţinere (pensii, ajutoare de şomaj, asistenţă medicală, etc), nu pentru a susţine bugetarii sau cei din jur. Faptul că taxele sunt considerate „de solidaritate” de către guvernanţi nu înseamnă decât o politică proastă de gestionare a acestora. Nu-i treaba cetăţeanului de rând să asigure destui bani pentru impozite în creştere dacă statul nu-i interesat de creşterea bazei de impozitare. America spre exemplu a fost construită pe banii şi munca imigranţilor, şi ăsta-i doar un exemplu. Nu trebuie colectate taxe şi impozite pentru a avea de unde plăti personalul ce le colectează, ci trebuie asigurat optimul între taxare şi necesităţi de plată. Momentan 4 sau 5 milioane de români susţin prin munca lor 20 de milioane. Nu-i nici logic, nici echitabil, cu atât mai mult să strâmbi din nas la discuţiile despre aducerea de imigranţi. Rata de naşteri la mia de locuitori e în scădere în ultimii 20 de ani, populaţia activă a scăzut puternic, iar ajutoarele sociale s-au triplat în aceeaşi perioadă, dar guvernanţii cresc impozitele în loc să crească baza de colectare. Iar salariul minim şi celelalte năzbâtii legiferate de aceştia nu sunt deloc în măsură să ajute la creşterea bazei de colectare. O vorbă evreiască (bine, mi-a spus-o un evreu bătrân, dar nu înseamnă neapărat că-i ceva rău, dimpotrivă) spune „nu mult de la puţini, ci puţin de la mulţi”.

Ok, în România anului 2010, este imposibil să creşti în avere în mod legal, fără a avea relaţii sus-puse, o grămadă de moşteniri precum mătuşa Tamara sau influenţă cu carul, cu excepţia câştigurilor la jocurile de noroc. Mă refer la muncă. Este un fapt. Oricine este născut într-o clasă de mijloc (presupunând că mai există), unde părinţii îşi pot ajuta copiii doar cu educaţia şi câte 100 de euro odată la lună (cel mult), nu are altă şansă decât să rămână în aceeaşi clasă socială, adăugând maxim 10-20% din avere (dacă-i chibzuit) la câte o generaţie. Nimic mai mult. Majoritatea averii românilor (undeva spre 80%) e formată din proprietăţi imobiliare. Un 100.000 euro în proprietăţi (şi aici e un maxim pentru clasa medie) nu-i face nici bogaţi, nici foarte grozavi, ci doar … medii.. Oricine are o casă mai acătării are aproximativ această avere, care nu-i nici lichidă nici grozavă în condiţiile de piaţă imobiliară de acum. Şi este şi în scădere datorită deprecierii şi preţurilor. Prin urmare, punând ceva deoparte lună de lună, clasa medie este abia în măsură să trăiască, nicidecum să spere la o îmbunătăţire majoră.

Ţara dragilor ne-o facem singuri, prin vot. Însă suntem o ţară la care majoritatea nu doreşte nici o schimbare în bine, de 20 de ani votând aceiaşi troglodiţi sub numele de PDL, PNL, PSD, UDMR şi alţii. Voturile se cumpără, iar conducătorii au în vedere doar binele propriu în primul rând şi al votanţilor – temporar, până trece votul, ceilalţi nefiind nici băgaţi în seamă şi nici ajutaţi. Nu se doreşte binele ţării, ci doar al conducătorilor. Iar când ţara nu are nici o perspectivă de a se îmbunătăţi, ce să mai cerem de la cetăţeni?

Vă garantez că dacă ţara noastră ar duce-o bine, trei sferturi din cei plecaţi pe dincolo ar veni înapoi, plus că ar mai fi încă vreo 3-4 milioane de doritori de alte naţii care abia ar aştepta să muncească în România. Este în natura umană să cauţi să-ţi fie bine. Evitarea durerii şi a disconfortului a dus la progres (printre altele). Iar dragoste cu sila nu se poate. Prin urmare, de ce ar fi aceşti oameni care au plecat pe alte meleaguri datori în vreun fel faţă de acei necunoscuţi care majoritatea nu doresc să se schimbe nimic? Sau faţă de ţara care le-a întors spatele, condamnându-i la mediocritate şi la sărăcie? Abia când schimbarea este pe buzele tuturor, când absolut toţi facem tot ce ne stă în putinţă pentru a stăvili noianul de putreziciune ce răzbate din dialogul (sau mai bine zis, monologul) stat – cetăţean, abia atunci putem vorbi despre cazurile individuale ale celor ce încearcă să-şi construiască o viaţă mai bună. Pentru că restul sunt absolut mulţumiţi cu situaţia în care se zbat, singurele obiecţii venind doar la schimbarea ce vine obligatoriu. Lumea noastră se învârte în jurul axei, în jurul soarelui, iar ca sistem solar se plimbă prin galaxie, aşa că orice iluzie de stabilitate şi de lipsă a schimbării este doar atât, o iluzie. Schimbarea se petrece, indiferent că vrem sau nu, iar a-ţi dori ca lucrurile să nu se schimbe este doar o tâmpenie, o barieră în calea progresului spre care se îndreaptă lumea.

Oameni buni, nu încurcaţi etnia cu cetăţenia. Nu-i voie. E caca. Vrând nevrând toţi sunt români. Sunt născuţi şi crescuţi în România, deci sunt români. Nu etnia, nu culoarea pielii, nimic de acest gen nu-i diferenţiază de restul cetăţenilor. De fapt, ei sunt cetăţeni şi au aceleaşi drepturi cetăţeneşti cu să zicem Dinu Patriciu. Nu ne convine eticheta, dar asta e. Şi eu sunt la fel de român ca oricare dintre ţiganii din România. A fi cetăţean român nu înseamnă că trebuie să ai musai un set de atribute fizice de gen culoarea pielii musai albă, ochii albaştri sau părul blond, nici că ar trebui să existe asemenea distincţii.

Ne repezim să facem diferenţieri şi generalizări atunci când nu ne convine ceva pentru a ne linişti mintea, ştiu asta, dar acest lucru n-o face mai corectă din orice punct de vedere. Toată treaba asta este o evitare, ne facem că ei sunt suboameni iar noi putem să ne simţim diferiţi de ei, ceea ce e o tâmpenie.

Aşadar lăsaţi prostiile de acest gen, priviţi la toţi cei ce comit infracţiuni şi spuneţi-le infractori şi atât, nu generalizaţi. Generalizarea o fac şi francezii când spun că românii sunt infractori chiar dacă nu toţi ce-i drept. Generalizarea e scuza ignoranţei, atunci când nu ai date suficiente şi nu cunoşti realitatea, atunci când ţi s-a spus o viaţă întreagă că negrii sau evreii sunt infractori şi dai nas în nas cu unul. Chiar dacă nu-l cunoşti şi nu ştii ce-i poate mintea îl incluzi automat în tagma infractorilor şi îl eviţi. Asta e. Şi ăsta este gradul de civilizaţie al românilor. Iar faptul că francezii, nemţii, elveţienii şi italienii generalizează şi numesc toţi românii ţigani asta nu înseamnă că este şi aşa, după cum includerea automată a tuturor ţiganilor în „etnia infractorilor” este şi ea incorectă. Faptul că exişti şi gândeşti (oricât de rar) sau că ai o părere despre fizica cuantică (de exemplu) nu înseamnă că ai dreptate sau că părerea ta este valoroasă şi trebuie să se ţină seama de ea. Orice dobitoc poate să pună o problemă care să dea de furcă oamenilor de ştiinţă, însă doar cei ce se pricep cu adevărat pot găsi soluţii la problemă, aşadar băgatul de vină nu te va include niciodată în grupul de elită al gânditorilor.

Oricine poate să aibă o părere despre absolut orice, însă nu înseamnă că trebuie să o şi împărtăşim altora – mai trebuie să ne vedem şi lungul nasului.

Pe vremuri, înainte de ziare şi televizoare, pentru a afla ceva trebuia să comunici, să pui întrebări şi să afli răspunsuri. Oamenii aveau posibilitatea, prin faptul că întrebau, să afle mult mai mult adevăr despre lucruri decât putem noi afla acum. Mă refer la adevărul despre conţinutul mesajului. Cu cât aflăm mai mult, cu atât înţelegem mai puţin. Oricine poate acum să consulte o Wikipedia, un Google, şi să afle ceva. Dar acel ceva poate să fie un mesaj eronat, uneori chiar dacă la momentul la care a fost scris a fost corect. Timpul schimbă lucrurile, chiar radical. Totul se schimbă în timp. Oricine poate să afle ceva de la televizor sau dintr-un ziar, însă acel lucru aflat nu-i neapărat şi corect. Media are o întreagă istorie de mistificări şi falsificări, de la cele grosolane la cele foarte subtile. Iar prin modul de transmitere a informaţiei ne răpeşte posibilitatea de a pune întrebări, de a afla adevărul.

Spre exemplu, în ultimii 200 de ani am trăit o creştere a speranţei de viaţă de aproximativ 100%, de la 40 de ani ca medie la aproape 80 de ani. Doar datorită medicinei care a luat un avânt puternic. Cu toate astea, oamenii încă dau crezare şarlatanilor şi escrocilor, care le promit aceleaşi rezultate fără dezavantajele medicinei, şi aici mă refer la homeopaţi şi bioenergeticieni, deşi sunt mai mulţi care pot fi încadraţi în acea categorie. Totul pentru că reclamele la aceste produse şi servicii sunt omniprezente în media, iar oamenii nu ştiu să pună întrebări, sau n-au la cine să le pună. Dacă au de ales între o chestie probată, dar cu anumite dezavantaje, cum sunt majoritatea medicamentelor moderne, şi o chestie neprobată, teoretic „fără dezavantaje”, dar prezentă în media şi povestită din gură în gură, de către cunoscuţi, necunoscuţi şi foarte bine prezentată, o aleg pe a doua, pe motiv că „dacă doi îţi spun că eşti beat, mergi şi te culci”. Partea cea mai rea este că şi unii specialişti aleg să prezinte acea variantă, deşi au depus jurământul lui Hipocrate, iar bariera dintre ce-i probat, recunoscut şi abureala care generează efectul placebo se estompează în mintea oamenilor şi aproape că dispare. Totul datorită faptului că oamenii nu dispun de toate informaţiile şi nici nu au de unde să le afle. Orice sursă de informare luată ca atare, fără a o trece prin filtrul logicii, poate să dăuneze. Iar informaţiile pe care nu le poţi contesta – cum sunt cele care ne vin de la televizor, din ziare, etc – sunt informaţii unidirecţionale, care te asaltează fără să poţi schiţa vreun gest pentru a le opri, şi vrând nevrând anumite frânturi ţi se imprimă în memorie. Şi uite aşa, dacă nu stai să te gândeşti un pic, ajungi să crezi că praful de cartilaj de rechin îţi poate face bine la articulaţii, că există medicamente care îţi cresc generarea de celule stem care fac bine la organism (deşi asta-i o tâmpenie) sau că există medicamente naturiste, fără efecte secundare, împotriva cancerului. Asta în ciuda faptului că există medicamente probate, verificate şi răs-verificate, care fac exact asta, dar cu anumite efecte secundare mai mult sau mai puţin plăcute. Vrem sau nu, există boli pe care le putem trata, şi boli pe care încă nu le putem trata. Trebuie să ne împăcăm cu gândul, şi să ne trăim viaţa atâta cât putem şi cum putem mai bine. Păcat că aceste şarlatanii nu sunt scoase în afara legii, deşi sunt sigur că oamenii ar face mare scandal pe tema asta. Şi aşa se agită mulţi cu Codex Alimentarus (cred că l-am scris bine), deşi habar n-au ce înseamnă acesta, sau cu diversele teorii ale conspiraţiei care ocupă mai multe resurse decât vrem să ne închipuim. Avem atâtea resurse, atâtea posibilităţi, dar ni le ocupăm cu prostii, cu căutatul vinovaţilor chiar şi unde aceştia nu există.

Oameni buni, totul ţine de putinţă, dorinţă şi de voinţă. Dacă şi vrei, şi poţi şi ai şi posibilitatea, poţi ajunge din omul străzii un multimilionar. Există cazuri, nu chiar puţine, şi exemple de oameni care exact aşa şi-au trăit viaţa. Însă zarva străzii ne ajunge prin intermediul acestor mijloace de informare, ne înspăimântă şi ne răpeşte puţina logică ce o avem.

Bre, amintiţi-vă de ruga sfântului Francisc (întemeietorul ordinului franciscanilor): „Dă-mi doamne voinţa să accept lucrurile ce nu pot fi schimbate, puterea de a le schimba pe cele ce pot fi schimbate, şi mintea să le pot deosebi între ele”. Nu-s religios, dar nu mă uit la provenienţa unui sfat bun. Şi acest sfat e chiar extraordinar de bun.

Mai mult, fericirea şi libertatea sunt la îndemâna fiecăruia. Fiecare poate fi fericit cu ceea ce are, chiar dacă are puţin. Dar această frică impusă de media, de societate, ne face să punem răul înainte. Nu privim paharul că-i pe jumătate plin, ci ne enervăm pentru jumătatea care-i goală. Problema nu-i de gradul de credinţă din fiecare, sau de felul în care îl priveşte pe dumnezeul în care crede, problema e a societăţii. Problema adevărată suntem noi, şi inabilitatea noastră de a gândi logic, de a ne încrede în propriile puteri şi de a ne organiza deciziile. Noi suntem singurii care putem să descâlcim iţele vieţii în care ne scăldăm. Trebuie doar s-o vrem şi să acţionăm. Ia încercaţi să trăiţi o săptămână în care în fiecare zi de dimineaţă, de când vă treziţi şi până adormiţi, să vă impuneţi că o să fie o zi frumoasă, că sunteţi fericiţi şi că totul va merge bine, indiferent de ce spune sau face lumea. Lăsaţi televizorul stins, ziarele necitite, şi bucuraţi-vă de viaţă. Şi vedeţi cum e. Vă promit că va fi grozav.

Am citit un articol emoţional, aici. Unele comentarii sunt halucinante. Şi nu le înţeleg.

Cu mintea mea creaţă, eu cred că trebuie un pic analizată chestiunea şi puse pe masă opţiunile.

N-am putut concepe niciodată cât de grea poate fi viaţa şi cu ce alegeri trebuie sau a trebuit să mă confrunt. Nimeni nu m-a pregătit pentru căsnicie, pentru viaţa de adult, şi-mi pare foarte rău că unele probleme nu s-au învăţat din şcoală. Din păcate.

Nu discut partea personală a lucrurilor, însă nu mă pot abţine să nu mârâi. Nimeni nu scapă viu din viaţă, asta-i o certitudine. Viaţa de apoi nu-i o certitudine, după mine nefiind nici măcar o posibilitate îndepărtată. Prin urmare, căutarea fericirii este de o importanţă enormă în viaţă. Eşti fericit în familie? Eşti fericit în ceea ce faci zi de zi? Ce faci să-ţi îmbunătăţeşti viaţa? Toate întrebările astea cred că ar trebui să şi le pună fiecare.

În jocurile de negociere primul lucru care eşti învăţat este că singura cale viabilă spre obiectiv este cea de tip „win – win”, adică câştigi şi tu, câştigă şi celălalt. În viaţă este la fel, cu precizarea că ţeparii şi egoiştii se cam auto-elimină. Poţi avea toţi banii din lume, că există posibilitatea (poate chiar probabilitatea) să fii nefericit. Şi pentru asta avem o mulţime de exemple, de la staruri TV, la miliardari.

Bun, te-ai căsătorit. Felicitări. Tocmai ţi-ai adăugat o răspundere în plus. Mă refer la fericire. Orice faci, orice nu faci, toate duc la un anumit deznodământ. Ai probleme? De ce? Acel ceva din suflet îţi poate spune că eşti fericit, sau nu. Dacă eşti fericit, trebuie ca fiinţa de lângă tine, pe care tu ai ales-o şi care te-a ales pe tine, să fie fericit(ă). Ai o alegere de făcut, una grea. Şi ca în negociere, amândoi trebuie să câştige.

Fiecare are dreptul la fericire, indiferent ce spune biblia, societatea sau orice autoritate morală. Exişti, prin urmare ai acest drept. Ştiu, tot vorbesc de fericire în ultima perioadă. Vorbesc de ea pentru că noi, românii, luaţi ca grup, nu părem să avem acest concept. Deşi este cel mai important lucru pe lumea asta.

Fiecare hotărâre pe care o luăm, individual, o luăm pentru noi, din diferite motive. Fie ca să minimizăm durerea, fie din plăcere, fie ca să ne satisfacem anumite nevoi, fie ca să ne îmbunătăţim pe noi înşine. Tot timpul e vorba de noi. Calea spre fericire e a fiecăruia, cu deosebiri şi asemănări, însă ceea ce e la fel pentru toţi este felul în care reacţionăm la mediu. Fiind vorba de căsnicie în acest post, s-o luăm metodic, şi vă rog să scuzaţi dacă mă refer la persoana voastră ca fiind „mascul”, deşi postul e mai mult pentru femei..

Eşti proaspăt căsătorit. Asta nu-ţi schimbă nimic din dreptul de a fi fericit. Fiecare alegere trebuie să reflecte noua familie pe care tocmai ţi-ai întemeiat-o. Oferă fericire şi cere fericire. Puţini înţeleg că trebuie să facă eforturi pentru asta. Ai făcut o alegere şi trebuie să trăieşti cu acea alegere. Ţi-ai ales o familie, una a ta, proprie şi personală. Iar orice „interferenţă” din partea părinţilor, rudelor şi prietenilor trebuie luată ca atare. Toată lumea te susţine? E foarte bine. Dar ce te faci dacă unii nu te susţin? Ce te faci dacă unii, şi aici mai ales părinţii, nu sunt de acord cu alegerea făcută şi îţi pun beţe în roate?

Problema e simplă. E de fapt problema lor, nu a ta. Nu s-a născut încă omul a cărui alegeri să fie acceptate de toată lumea. Nu poţi mulţumi pe toată lumea. De aceea, trebuie ca tu să fii mulţumit. Şi persoana de lângă tine la fel. Mulţumeşte părinţilor că te-au născut şi crescut, şi alege să nu-i bagi în seamă. Fă-ţi jumătatea fericită, fă-te pe tine fericit. Împreună. Nu aştepta să moară părinţii ca să repari greşelile făcute. Orice nemulţumire din partea ta sau a jumătăţii tale trebuie adresată, discutată, analizată şi negociată cu jumătatea. O nemulţumire, sau lipsa fericirii, înseamnă că există undeva o problemă. Acesta se numeşte feed-back, adică o atenţionare, un răspuns de la mediu, felul în care afli că e ceva ce nu merge sau merge perfect. Cel mai nefericit caz pentru oricine este lipsa feed-back-ului. Atunci când nu comunici, când nu spui ce te doare. Te poţi trezi ca după zeci de ani în care crezi că totu-i bine să afli că de fapt nu-i bine, şi că nemulţumirile necomunicate s-au adunat până au făcut „poc” şi jumătatea îşi caută fericirea în altă parte. Comunicarea în cuplu e foarte importantă, e singura care îţi oferă posibilitatea evaluării relaţiei. Problemele nu trebuie amânate pentru că se adună până când devin prea multe, crescând în greutate cu fiecare nouă problemă adăugată.

Ce te faci însă dacă s-au adăugat prea multe? Ai un copil, dar fericirea a dispărut. Nu mai existaţi ca şi cuplu, dar sunteţi căsătoriţi cu acte. Ce-i de făcut? Singura întrebare pe care o mai poţi pune este: Am făcut tot ce-am putut să salvez căsnicia? Dacă răspunsul e da, atunci discutaţi pe îndelete, evaluaţi greutăţile, şi dacă se poate divorţaţi şi începeţi o nouă viaţă fiecare. Fericirea n-are de-a face cu vârsta sau cu situaţia materială. Nu aştepta să moară copiii de bătrâneţe să divorţaţi, „ca să nu fie afectaţi”. Aici e vorba şi de tine. Dacă ai educat bine copiii, şi dacă continuaţi să le oferiţi toată dragostea ca şi până acum, nu o să fie afectaţi. Doar că trebuie să le explicaţi pe îndelete, să faceţi un efort în plus. Sunt prea mulţi oameni care cred că trebuie să-şi sacrifice toată viaţa pe altarul copiilor, fără măcar să-i întrebe ce doresc sau ce cred. Cu calm, cu înţelegere, toate se rezolvă. Viaţa nu-i ca-n filme. Dacă însă nu crezi că ai făcut tot ce puteai să salvezi căsnicia, atunci îi datorezi copilului tău măcar atât, încercarea de a salva tot ce se poate salva.

Comunicarea, asta-i cheia. Ştiu multe cupluri care nu discută despre relaţie, despre ei, şi nu le văd cu ochi buni. Pentru mine, jumătatea este la propriu „jumătatea”. Adică tot ce pot să-mi spun mie, în gând, pot să povestesc cu ea. Ne sfătuim, ne certăm, ne împăcăm, ne ajutăm şi ne sprijinim. În orice, oricând. Îmi este mai mult decât un prieten şi chiar dacă uneori avem păreri diferite ni le respectăm şi ni le spunem. A fost un pic greu la început, dar roadele se văd zi de zi.

Chiar îmi pare rău că nu se învaţă la şcoală comunicarea eficientă, feed-back-ul şi analiza critică. Ar salva multe vieţi de spectrul disperării şi al nefericirii.

Psihologic vorbind, oamenii au anumite trăsături care favorizează abuzurile. Lăcomia, prostia şi mândria sunt printre cele mai citate dintre ele. Partea interesantă este ele te pot face să apari fie fraier fie şmecher. Adică cei care sunt mândri pot fi abuzaţi de cei lacomi, iar cei lacomi de cei mândri. Pentru orice cerere poate apărea oferta. De aceea există oameni care dau mii de euro pe câte un ceas, şi oameni care vând ceasuri de mii de euro cu profituri imense (şi nici unul dintre cumpărători nu se plânge că a fost abuzat). De aceea există excrocherii, falsuri şi tot felul de chestiuni la limita legii. Pentru că se poate. Şi pentru că unii oameni sunt pur şi simplu incapabili să gândească în perspectivă.

Cunosc un patron foarte bun prestator de servicii în branşa lui care îmi spunea că în anumite domenii, dacă nu faci omului un tarif care să se apropie de ceea ce consideră acesta că este un preţ corect, rişti să pierzi. I s-a întâmplat de câteva ori (el are ca activitate prestări de servicii de consultaţă financiară şi lucrează de obicei cu tarife mai reduse decât concurenţa) ca un client care „ştia” că un anumit serviciu valorează 1.000 de lei să îl refuze, pentru că nu era sigur de „calitatea” serviciului prestat, pentru că el ceruse doar 500 de lei. Cum adică, dacă clientul era „absolut sigur” că pe piaţă acel serviciu valorează atâta, în mod sigur amicul meu face rabat la calitate. Bine, oameni de acest gen sunt mai puţini în România, dar experienţa aceasta are corespondent în multe domenii.

Abuzurile, profiturile imense şi toatea astea sunt în floare cam peste tot în lume. Unele sunt legale, altele nu. Iar cei ce nu ştiu să gândească şi să-şi adapteze achiziţiile la buget şi la nevoi cam iau ţeapă. Brandul (marca) se plăteşte, urgenţa se plăteşte, prostia se plăteşte. Altfel cum poate avea o firmă de genul Provident sute de mii de clienţi, când DAE la împrumuturi trece de 100%?

Când oamenii cred că au nevoie disperată de bani, apar cămătarii. Când oamenii cred că trebuie neapărat să epateze, apar firmele de renume. Chestia este că foarte mulţi oameni doar „cred” anumite lucruri, nu şi au nevoie de ele. Criza în general apare se prea generalizează lucrurile, atunci când oamenii îşi dau seama că au investit greşit, că au vrut ceva ce nu li se cuvinea, şi/sau când trebuie să plătească.

Criza noastră a început din 1989, şi încă nu s-a terminat. Dar, pe lângă cea profundă, morală şi spirituală a oamenilor, a mai apărut o criză, criza economică. Noi am fost (exemplu plastic) în cazul unui om care încerca să se ridice mai sus trăgându-se de urechi. Nu merge aşa. Am spoliat o ţară întreagă, transformând furtul şi abuzul în fapt normal, obişnuit, şi acum ne plângem că nu mai merge ca până acuma. Nu am făcut nici un gest, nu am încercat să vedem mai departe de lungul nasului, am acceptat toate astea ca fiind lucruri normale, şi acum ne dăm seama că am luat ţeapă. Pseudo-democraţia pe care am experimentat-o în ultimii 20 de ani îşi cam trăieşte sfârşitul (sper), criza economică fiind rezultatul direct al acesteia. Tot ce se întâmplă acum în România şi nu numai – multe ţări din lumea asta trăiesc acelaşi lucru – este rezultatul direct al prostiei, lăcomiei şi mândriei. Nu neapărat în ordinea asta.

Profituri mari şi rapide, lipsa gândirii obiective, logice şi lipsa bunului simţ, toate astea n-ar fi fost nimic dacă ar fi existat un cadru legal care să împiedice abuzurile şi o educaţie economică făcută cum trebuie. Furtul (şi consider furt şi economia subterană, nedeclararea veniturilor, etc) este generalizat şi în mare nepenalizat. Ia gândiţi-vă ce s-a întâmplat cu impozitul forfetar. Eu cred că scandalul imens care s-a iscat odată cu introducerea lui a fost de fapt generat mai mult de economia neagră decât de patronii care au pierderi. Nu 10%, nu 30% nu 50%, ci cred că depăşeşte 80% această economie subterană, unde pentru fiecare leu declarat şi muncit de firmele cu cifră de afaceri mai mică de 10 milioane de euro mai există încă pe atât în chestii ilegale (contracte de comodat deşi se primesc chirii, contracte de închiriere nefiscalizate, deduceri de tot felul, venituri din drepturi de autor pentru servicii prestate – gen şoferi/coafeze, munca la negru, etc). E generalizat totul, şi pe faţă. Habar n-aveţi câte persoane vor credit de la o bancă, spunând că iau pe cartea de muncă minimul pe economie şi în mână de trei ori mai mult, la negru. Şi oamenii sunt chiar fericiţi cu acest lucru, că iau un ban şi pot eluda fiscul în acelaşi timp.

Problema nu sunt aceste venituri nefiscalizate, sau că eu aş considera că „trebuie” sau nu să fie impozitate – deşi problema impozitării tuturor veniturilor este o problemă falsă. Problema în fapt este că prin căutarea de subterfugii ne lipsim chiar noi de anumite facilităţi, evităm eficienţa şi logica şi tot pe noi ne lovim prin prelungirea status-quo-ului. Statul este cel mai prost administrator din România (deşi pot exista mici excepţii punctuale), asta e clar. Prin urmare logic ar fi fie să reducem ceea ce se află în administrarea statului, pentru a scădea pierderile, fie să-l eficientizăm, fie amândouă. Alegând să ne sustragem de la anumite chestiuni, amplificăm efectele asupra sistemului. Iar sistemul când ajunge să nu mai poată, dă în noi cu putere. Cotizezi o viaţă la bugetul de pensii? Te poţi trezi la 70 de ani că statul nu poate sau nu vrea să-ţi mai plătească pensia. Sau ţi-o taie în două. Că aşa are el chef.

La fel, criza acţionează ca o buclă de feed-back, care se întoarce tot asupra noastră. Pentru orice acţiune există o reacţie. Orice facem sau nu facem, tot pe noi ne afectează. Am luat decizii proaste? Atunci astea ne vor muşca de fund. Am luat decizii bune şi continuăm să luăm decizii bune? Stăm bine.

Doamnelor şi domnilor, mândria şi prostia se plătesc. Iar cei lacomi vor profita întotdeauna de cei mai slabi de înger. Pentru că pot. Însă, toate duc la pierdutul banilor. Când cei lacomi au devenit prea lacomi, criza / feedback-ul îi pune cu picioarele pe pământ. Când cei mândri şi/sau proşti au luat prea multe decizii proaste, criza îi doboară, când nu-i omoară de-a dreptul. Supravieţuiesc doar cei care nu sunt îndeajuns de lacomi, mândri sau proşti pentru a-şi bate singuri cuie în talpă, dar mai ales cei ce ştiu să gândească şi să se adapteze. Bogaţii în general nu mor din cauza crizelor, ci se adaptează, deoarece ei ştiu ceva ce omul de rând nu ştie. Minimizarea riscului dragilor chiar asta este. Minimizarea riscului.

Iar singura chestie logică şi obiectivă pe care o poate pune în aplicare orice stat, este minimizarea riscului. Nu investiţii în infrastructură, cu şpăgi şi firme căpuşă care să ducă la o creştere efemeră a PIB-ului. Nu salarii umflate plus creştere de taxe şi impozite. Ci o chestie mult mai simplă. Eliminarea abuzurilor posibile prin disciplină, ordine şi educaţie. Atât. Dacă asta nu se face, întotdeauna vor exista suficient de mulţi oameni proşti şi/sau mândri fraieriţi de oameni lacomi care să genereze crize, şi crize care să-i doboare sau să-i facă să gândească.

Degeaba gândim că alţii sunt de vină. Fiecare are partea lui de vină. Orice şpagă sau chestie ilegală amplifică sistemul. Dacă tu n-ai şti că ţi se va cere şpagă pentru o anumită chestie, ai accepta-o? Ai raporta-o? Orice „auzit” de la prieteni / rude / diverse persoane îţi induc o anumită stare de normalitate, te duc mai aproape de a accepta un abuz, doar bazat pe faptul că ştii că nu eşti singurul care l-a acceptat. Asta este adevărata mentalitate de turmă. Doar pentru că alţii au acceptat ceva, ne simţim obligaţi să acceptăm şi noi. Nu avem suficientă încredere în noi şi în judecata proprie sau suficientă încăpăţânare pentru a face ceva doar pentru că noi vrem sau considerăm că-i bine.

Ce ne protejează mai bine? Un stat în care lui Madoff i se taie mâna pentru escrocherie, sau un stat în educaţia financiară şi economică preîntâmpină un asemenea caz? Ce previne mai bine riscul, gândirea logică sau legea? Puneţi mai mulţi în oală, nu numai români. Firme de renume din domeniul financiar au avut bani la Madoff. Proşti există peste tot, şi la toate nivelurile. Faptul că o lege există sau nu n-are de a face cu prostia, n-o sporeşte şi nici nu o scade. Dar unde există gândire sănătoasă, s-ar putea să nu existe atâtea excrocherii şi probleme, plus că ar exista mult mai puţine crize. Iar faptul că există crize în toată lumea nu înseamnă că este şi normal să fie aşa.

Problema falsă este dacă guvernul ar trebui să respecte sau nu ce vrea poporul. Cred că am demontat-o deja. Problema adevărată este cum educăm poporul în a vrea ceea ce trebuie, ceea ce este bine pentru toţi. Democraţia corectă, reală şi adevărată nu înseamnă că prin votul a 51% restul de 49% să fie obligaţi să se supună la orice doresc acei 51%, deoarece asta înseamnă discriminare. Nu orice doresc anumite persoane este corect din punctul de vedere al libertăţilor individuale, şi aici pot da exemplu acea chestiune în care pieţarii doresc ca supermarket-urile să nu funcţioneze duminica. Libertatea de alegere este baza democraţiei, printre alte câteva, după câte ştiu eu.

Poporul nu ştie ce vrea. Poporul este fragmentat. Poporul nu ştie ce este corect. Toate aceste aserţiuni sunt corecte, dacă ne referim la tot poporul. Nu pot exista jumătăţi de măsură. Dacă Ionescu doreşte un loc de muncă de la stat, asta nu-i o dorinţă corectă. De ce Ionescu şi nu Popescu? Cum definim cine are dreptul la ceva? Iarăşi o falsă problemă.

Eu consider că orice doreşte poporul, în toate faţetele lui, trebuie să fie analizat în parlament, pentru a defini un consens cu privire la ceea ce este fezabil şi ce nu. Nu poţi avea un guvern fără acordul poporului, pentru că suntem o democraţie. Aşa ceva e posibil doar într-o guvernare totalitară, de genul dictaturii, comunismului. Acolo, statul „ştie” ce-i bine pentru popor. Să nu ne întoarcem acolo.

Ei bine, atunci, ce ar trebui să facă guvernul? Interesant, nu-i aşa? Dăm cu ciocanul în complet dezacord cu poporul, chiar dacă trebuie? Nu este corect. Nu facem nimic, pentru că poporul nu vrea? Iarăşi nu este corect.

Poporul, în forma în care se află acum, nu ştie ce este corect. Ionescu vrea ceva diferit de Popescu. Popescu vrea ceva diferit de Isărescu. Dacă avem doar o portocală, şi sunt doi oameni care o vreau, trebuie să analizăm motivele pentru care fiecare o vrea. Unul poate o vrea pentru coajă, pentru dulceaţă, altul vrea pulpa, pentru suc. Analizând ceea ce vrea fiecare, ca nevoie, putem netezi diferendul, şi putem să dăm fiecăruia ceea ce vrea.

Alt exemplu. Bugetarii vor să îşi păstreze locurile de muncă. Cei din sectorul privat vor să muncească. Toţi vor locuri de muncă. Diferenţa este la cine cer. Statul, prin parlament şi guvern, nu poate să ofere locuri de muncă. Şi nici nu ar trebui. Statul trebuie doar să asigure cadrul legal care să prevină abuzurile, să asigure liantul între nevoi şi cei ce le acoperă.

Guvernul este reprezentantul parlamentului, a majorităţii parlamentare, care există sau nu. Serveşte unei nevoi. Nu poţi să-i ceri unui politician să-şi sacrifice cariera pentru a face ceva, chiar dacă-i măsura cea mai corectă. Vorbim de oameni, nu de calculatoare. Poţi în schimb să faci poporul să înţeleagă care-i măsura aceea corectă şi să-l laşi să aleagă. Degeaba discutăm de ce trebuie făcut, dacă nu facem să înţeleagă toţi necesitatea.

„Este populatia dispusa sa inteleaga ca daca nu se ingheata pensiile, salariile si daca nu se reformeaza administratia publica, tot sistemul se va prabusi? In mod evident nu este, iar asta se vede din reactia profesorilor, a functionarilor publici, a angajatilor din regiile autonome etc, categorii sociale care au amenintat cu intra in greva daca guvernul va indrazni sa dea oameni afara sau sa reduca salariile.”

Aici trebuie lucrat. Poporul trebuie educat. Pentru că altfel la 10 oameni avem 11 păreri despre acelaşi subiect. Contradictorii chiar. Şi oricâtă dorinţă de a ieşi din noroi ar avea oricine ar fi la guvernare, nu poate să facă nimic fără acceptul poporului. Decât dacă ignoră principiile de bază ale democraţiei. Şi de aici la autoritarism nu-i decât o linie subţire. Poporul trebuie să înţeleagă că ceea ce e acolo sus, e reflecţia firească a ce este jos. Situaţia politică de acum este exact reflexia dezacordului din societatea românească. Unii vor, alţii nu vor. Din motive diferite. Iar în politică e la fel. Şi fără un acord, nu se poate face nimic. De aceea, nu contează cine-i la putere, fie PDL, fie PNL, fie PSD, fie chiar UDMR, nu poate lua nici o măsură reală, coerentă şi corectă de ieşire din criză pentru că nu are un acord între populaţie şi guvern.

Chiar dacă ştim cu toţii că e singura cale de ieşire din situaţia în care ne aflăm, suntem legaţi de mâini şi de picioare. Bugetarii vor locuri de muncă, sectorul privat vrea locuri de muncă. Iar eu cred că ar trebui să renunţăm la politicile sociale şi să ne concentrăm pe educaţie, pe lege şi ordine. Oare sunt singurul care-şi aduce aminte de povestea cu asistaţii social?

P.S. Da, sunt convins că guvernul BOC este incompetent. La fel ca şi majoritatea guvernelor ce s-au perindat pe la putere în ultimii 20 de ani. De fapt, toate guvernele au ignorat chestiile care se puteau face. Întărirea disciplinei, a aplicării legilor, eliminarea prevederilor legislative abuzive şi educarea populaţiei(civică, economică, juridică). Asta se putea face chiar foarte bine până acum. Acum, poate e un pic prea târziu. Iar singura situaţie pe care o mai văd să poată constitui un acord acum, este o situaţie de urgenţă, o calamitate, un război, sau intrarea în faliment a României. Vorba beţivului: „De pe podea n-ai cum să cazi.”

Am stat mult să mă gândesc, şi mi-am dat seama că frica pentru mine e o emoţie negativă. Negativă în sensul de „paralizatoare”. Sigur că funcţionez mai bine în condiţii de stress, însă stress-ul nu implică neapărat frica.

Frica este un răspuns emoţional la perspectiva unei ameninţări posibile. Considerând că orice şut în fund e un pas înainte, şi că dacă suntem sănătoşi şi dorim să fim fericiţi chiar putem fi, oare frica asta e chiar aşa de necesară? De ce e necesară frica? Nu spune ca pentru a ne disciplina, pentru că aşa ceva e o tâmpenie. Nu-ţi baţi copilul cu mătura ca să-l disciplinezi, asta ceva ţine de drepturile omului… Vorbesc de frica de viitor, frica de păienjeni, frica de întuneric, frica de înălţimi, frica de spaţii închise.. Una este conştientizarea pericolului şi alta e frica. La asta mă refer…

“Man first of all exists, encounters himself, surges up in the world – and defines himself afterwards.” Sartre.

Aşadar, permite-mi o întrebare, dragă cetitoriule… De ce am avea, ca oameni moderni, nevoie de frică?

Conştiinţa socială a oamenilor ar putea fi uşor folosită pentru a ne crea bunăstarea, pentru a izola tendinţele distructive şi a ne face să co-existăm împreună, cu bune şi rele. Frica de viitor este ceva peste care eu încă n-am reuşit să trec. Mă îngrop

în platitudini, în tabieturi şi obiceiuri, şi mă feresc să dau piept cu acţiunea. Mă gândesc, mă sucesc, mă răsucesc, şi amân. Poate frica de viitor vine din trecut, din ceea ce am fi vrut să facem şi n-am făcut, din ceea ce am vrut să spunem şi n-am spus, din ceea ce am vrut să fim şi nu am devenit. Poate. Ce sunt eu? Întrebare veche, de când am dat nas în nas cu gândirea. Oare, sunt definit doar de ceea ce fac (sau nu fac), sau e ceva mai mult acolo? Sunt oare definit de subconştient? Orice comportament (totul este comportament, de la gândire la faptă) trece prin filtrul conştientului şi subconştientului, însă până acum nu m-am gândit că este necesar să ne „concubinăm” – citat din cuvintele Meşterei Manole  că mi-a plăcut şi mi l-am însuşit, plus ca de acolo porneste postul de astazi – aşteptările conştiente şi inconştiente (subconştiente). Multe dintre acţiunile pe care le luăm zi de zi sunt raţionale – alegeri conştiente, sau subiective, emoţionale, fără implicare raţională – alegeri inconştiente. De ce să consider doar că raţiunea, creierul, sau orice alt fel am denumi eul (varianta raţională, nu id-ul sau supraeul), mă poate defini? Cugetând la un comentariul al lui Florin, de ieri, legat de aluatul fiecăruia, încep să cred că poate s-ar ivi o altă posibilitate..

Ne naştem, ne identificăm, ne aruncăm asupra lumii, asta o cunoaştem… De mici copii ne punem întrebări. Dar ce-ar fi dacă fiecare refuz, fiecare ton al vorbei, fiecare experienţă ne-ar forma subconştientul? Nu conştientul, nu raţiunea.. Ci acea parte din noi răspunzătoare cu anumite emoţii, sentimente… Ştim că emoţiile şi sentimentele nu prea au de-a face cu raţiunea, ci cu subconştientul care lucrează uneori împotriva noastră. Ce se întâmplă dacă raţiunea îţi spune un lucru, iar inima/subconştientul îţi spune altceva? Ce se întâmplă dacă pe perioade mari de timp acest lucru rămâne constant? Cum împaci creierul cu inima? Cum împaci raţiunea cu emoţia? Oh, ce-aş vrea să ştiu acest lucru.. Dar nu cred că există o metodă unică, ci individuală.

Spre exemplu, dacă stăm să cugetăm, există o întrebare simplă care te face să simţi cât de împăcat cu tine eşti. CE AI FACE DIFERIT DACĂ AI PUTEA SĂ ÎŢI RETRĂIEŞTI VIAŢA? Ai schimba ceva?

Ştiu că dacă aş schimba ceva, aş fi diferit. Poate nu aş fi căsătorit, poate nu aş mai fi unde sunt acum, însă sigur aş fi un alt om. Ştiu asta. Dar, la întrebarea dacă aş schimba ceva, inima îmi spune că da, ar fi unele lucruri de schimbat, pe când raţiunea îmi spune că ceea ce am acum, ceea ce sunt acum, se datorează alegerilor făcute, şi că nu aş schimba nimic. Cum să mă împac cu mine însumi? Cum să aleg? Să fie din această cauză frica de necunoscut, de viitor?

„When you stare at the abyss, the abyss stares back at you” – Friedrich Nietzsche (în sfârşit am citit şi eu ceva de el). Deci? Prin urmare? Aşadar? Ergo? Hai, ajutor…