Consens social

Cum îmbunătăţim nivelul de trai? Nu există nici o variantă bună, fără un consens al populaţiei, în varianta democratică. Orice măsură care se doreşte a fi luată se loveşte de o piedică majoră – populaţia în ansamblul ei. Dacă populaţia este de acord, va fi implementată, dacă nu, fie se modifică fie moare în faşă. Dezacordul populaţiei se exprimă în greve, manifestaţii, petiţii, scăderea colectării impozitelor, creşterea economiei subterane şi în votul exprimat la alegeri.

Caracteristica principală a pseudo-democraţiei din România a fost creşterea dezacordului între diversele categorii ale populaţiei, pentru a fi mai uşor de condus. Cât timp „divide et impera” a fost criteriul de bază al guvernării – a oricărei guvernări din ultimii 20 de ani, România a crescut doar din inerţie. Cei mici au primit un os de ros, cei mari au primit o jumătate de porc, iar diferenţa dintre nivelul de trai al păturilor sociale s-a mărit. De aceea avem acum oameni cu milioane de euro în conturi, şi oameni care trăiesc cu sub 100 de euro pe lună. Însă, fiecare trebuie să înţeleagă că populaţia are o armă redutabilă împotriva prostiei, sub numele de gândire logică proactivă, iar asta duce în principal la consensul social. Nu sunt multe măsuri care pot fi luate într-o economie, care să ducă la creşterea nivelului de trai. Sunt foarte puţine. Şi nu se aplică individual, ci în cadrul unui sistem organizat. Dacă judecăm din perspectiva rezultatelor, un pachet de măsuri poate avea rezultate extraordinare, dar luate individual măsurile ce-l compun să fie dezastruoase.

S-o luăm metodic:

Spre exemplu, un pachet de măsuri care să cuprindă reducerea aparatului bugetar cu 50%, scăderea fiscalităţii şi implementarea de garanţii (fonduri de garantare) şi facilităţi fiscale pentru susţinerea IMM-urilor şi programe de reconversie a personalului bugetar, duce în mod sigur la creştere economică, considerând că există rezerve ce pot finanţa deficitul bugetar în timpul ăsta. Luate separat, avem dezastru:

- reducerea aparatului bugetar cu 50%, ca măsură singulară, duce la creşterea şomajului, scăderea nivelului de trai, scăderea consumului, restanţe la credite ce duc la destabilizarea sistemului financiar, scăderea PIB-ului – cu efect de bulgăre de zăpadă asupra problemelor din sistem, amplificându-se lunar şi în final ducând ţara la faliment.

- scăderea fiscalităţii, ca măsură singulară, poate duce la o uşoară creştere a economiei, dar în timp, şi doar bazându-ne pe investiţiile străine. Pe termen scurt şi mediu, se poate întâmpla ca statul să ajungă în faliment pentru că scăderea veniturilor fiscale nu acoperă toate cheltuielile. Această măsură luată fără o tăiere puternică a cheltuielilor bugetare e moarte sigură.

- implementarea de garanţii şi facilităţi fiscale pentru susţinerea IMM-urilor este o măsură bună, dar cu efecte slabe. Fără bani nu poţi creşte, nu poţi susţine nimic. Iar resursele statului sunt limitate, venirea investiţiilor străine nu este deloc sigură. Singure, garanţiile fondurilor de garantare şi facilităţile fiscale nu fac decât să crească numărul firmelor, nu calitatea lor. Nu rezolvă nimic dacă nu se pompează 1/3 din PIB acolo, şi asta nu este posibil. Bani aruncaţi în vânt.

- reconversia personalului bugetar, în cazul în care se face, se bazează pe o singură resursă – oamenii. Oamenii trebuie să vrea, iar din păcate, oamenii nu vor. Plus că prin mentalitatea de turmă, oamenii caută locurile de muncă cele mai bine plătite, prin urmare în multe zone cheie va exista deficit. Dar, reconversia personalului nu are nici un efect dacă nu se reduce aparatul bugetar. Bani aruncaţi în vânt.

Bine, a fost doar un exemplu, însă se poate deduce o relaţie de cauzalitate între creşterea economică şi managementul bugetar.

Psihologic vorbind, un om dacă nu are un beneficiu, nu are nici o părere. Obişnuinţa este însă distructivă. Dacă te-ai obişnuit să primeşti lună de lună timp de 1, 2, 5 ani o anumită sumă de bani, când acea sumă se taie, te deranjează. Dacă nu ai fi primit-o, te-ai fi descurcat fără. Cu cât e mai lungă perioada, cu atât mai mari sunt mişcările sociale. Puţini oameni sunt proactivi. A fi proactiv înseamnă să cauţi, să nu te supui rutinei, să anticipezi problemele şi să cauţi soluţii înainte ca aceste probleme să devină realitate. A fi reactiv înseamnă să ai o rutină, o mulţumire, să nu vrei mai mult, să reacţionezi la probleme după ce acestea apar.

În ultimii 20 de ani, atât democraţia, libertatea cât şi capitalismul au fost prost înţelese de către români. Pentru cei mai mulţi, libertatea înseamnă să faci tot ceea ce vrei, democraţia înseamnă că majoritatea conduce minoritatea fără ca acea minoritate să aibă vreun drept de a contesta corectitudinea conducerii, iar capitalismul înseamnă să acumulezi cât mai multă bogăţie prin orice mijloace posibile. Nu, toate acestea sunt false. Libertatea înseamnă să faci tot ce vrei fără a leza sau a aduce atingere libertatăţii altora, democraţia înseamnă că majoritatea este obligată să conducă corect, fără a aduce atingere libertăţilor individuale şi a drepturilor fundamentale, minoritatea având dreptul de a contesta corectitudinea conducerii, iar capitalismul înseamnă că dreptul la proprietate este protejat, iar tu ai preţul, cererea şi oferta sunt determinate una de alta, de piaţă, nu de stat – favorizând creşterea economică.

Una peste alta, în termeni ideali, aceste trei concepte conduc la o creştere a nivelului de trai. Românizate, originalizate, nu fac altceva decât să pună beţe în roate creşterii economice.

Majoritatea românilor se cred încă în comunism, când omul nu avea altă responsabilitate decât să facă ceea ce statul îi cerea, iar statul îi oferea ceea ce acesta credea că are nevoie omul. Lipsa responsabilităţii au condus la reactivism, la obişnuinţă. Oamenii s-au obişnuit să primească, iar acum orice schimbare a situaţiei poate duce la reacţii violente. „Florentina Căluian (36 de ani, doi copii, ajutor social şi alocaţie complementară) avertizează şi ea: „Va fi vărsare de sânge dacă ia ajutoarele!””. „La 38 de ani, Rodica Călin are şapte copii, dintre care unul cu handicap, soţul îi este bolnav, iar soarta îi flutură în jurul milionului de la primărie. Râde mânzeşte când un vecin îi reproşează că face copii şi nu are cu ce să-i hrănească, dar ameninţă: „Dacă ne taie ajutoarele, fac rivoluţie! Iau toţi copiii şi îi duc la stat!””. De aici. Oamenii se descurcă cum pot. Faptul că un anumit fapt e legal, deşi incorect, face ca mulţi să profite de legalitatea acestuia fără să îşi pună problema corectitudinii, unii în mod conştient, alţii prin imitaţie.

Democraţia românizată, originală, face ca oamenii să nu ştie ce este corect, oferta politică, media şi tot restul ducând la o „manelizare” accelerată a societăţii. Oferta dă ceea ce se cere, în funcţie de cerere. De aceea OTV este unde este, la ştiri apar tot felul de morţi violente şi drame, iar societatea, deşi oripilată, are la cine arăta cu degetul şi după ce îşi scuipă în sân şi se închină, are de ce să zică „la mine-i mai bine”. Disonanţa cognitivă, ca fenomen psihologic, ne ajută să ne uităm nefericirea privind la nefericirea altuia. Vorba paraşutistului care cădea fără ca paraşuta să i se deschidă, de la 10.000 de metri altitudine: „Până acilea îi bine”.

Disonanţa cognitivă dispare atunci când realizezi că stai prost, şi iei efectiv măsuri pentru a ieşi din situaţie. Creierul consideră că a nu face nimic este o măsură proastă, în situaţia în care ai probleme, şi atunci caută să împace şi capra şi varza şi decât să contrazică o hotărâre conştientă – de a nu face nimic, mai bine caută să îndulcească percepţia inconştientă – încă e bine. Şi atunci, caută stimuli care să-l ducă la acea percepţie, ignorând alte semnale. Astfel, fie acceptă stimuli care spun că la alţii e şi mai greu (şi prin comparaţie la tine e mai uşor), fie acceptă stimuli care spun că nu e momentul să iei nici o hotărâre de ieşire din situaţie (crezi că nu e momentul să iei decizii, speri că situaţia este doar temporară, aştepţi ca alţii să ia o hotărâre similară). Analogia, comparaţia, imitaţia, toate acestea sunt folosite de creier pe post de scuză. De aceea oamenii sunt mai dispuşi să facă ceva atunci când văd că alţi oameni au luat aceeaşi hotărâre. Spiritul de turmă e doar o caracterizare plastică a unei părţi din mecanismul disonanţei cognitive.

Singura metodă de a ieşi din impasul conştient sau inconştient, impus sau auto-impus, este ca oamenii să comunice, să găsească un consens şi să acţioneze în baza lui. Cât timp nu există consens, se amână luarea deciziilor. Inclusiv a celor deosebit de importante. Iar soluţia pentru consens există, şi se numeşte dezbatere publică. Nu monolog, nu poveste de genul acelor oferite de politicieni la televizor şi în cadrul conferinţelor de presă. Dialog social. Parlamentar cu votanţii, votanţii între ei, parlamentar cu parlamentar, fără a se ascunde nimic sub preş. Situaţia este asta, specialiştii spun asta, hai să ne organizăm să facem asta. Chiar dacă dialogul social durează mult – însă nu orice decizie sau hotărâre e musai să fie supusă dialogului social, ci doar direcţiile, obiectivele şi măsurile generale.

Problema însă este deosebit de grea, majoritatea oamenilor fiind sub influenţa televizorului, unde toate ciurucurile sunt prezentate sub formă de analişti şi specialişti, desconsiderându-se această categorie. Avem politicieni ce dezbat chestii economice, jurişti specialişti în probleme de agricultură, economişti la medicină, etc. Toţi sub eticheta de „specialişti” sau „analişti”. Adevăraţii specialişti, cei care mai privesc dezbaterile, nu ştiu ce să facă, să râdă cu lacrimi sau să plângă în pumni.

Adevărul este că avem nevoie de specialişti, nu de ciurucuri. Trebuie să înţelegem că există hotărâri corecte, chiar dacă nouă nu ne plac, iar aceste hotărâri nu aduc atingere nici libertăţilor personale, nici drepturilor fundamentale. Corectitudinea nu depinde de dorinţa noastră. Însă cu cât gândim mai mult, logic şi obiectiv, putem înţelege şi accepta această caracteristică a unei hotărâri. Sau nu. Însă nici o democraţie nu poate vota ca anumiţi cetăţeni care fac parte din ea să fie privaţi de anumite drepturi – nu are acest drept. Altfel putem vota ca oamenilor cu ochi albaştri să nu mai fie cetăţeni ai României, şi să fie închişi în închisoare fără nici un proces. Aceea nu este democraţie. The truth is out there.