Eu, banca

Musai în contextul actual să revin la un articol din 2009.

Eram eu idealist şi aveam impresia că mai rău nu se poate. Acum am devenit optimist, şi spun că ba da, se poate.

Totul ţine de mentalitate. Cât timp mai rămâne împământănită ideea că se poate obţine ceva fără muncă, sau că se pot obţine sume mari de bani din şmenuri, escrocheriile de genul Caritas, FNI vor rămâne de actualitate. Cât timp se mai crede că fără muncă se mai poate obţine ceva, că guvernul are obligaţia să ne dea şi să ne facă, fără ca noi să avem vreo obligaţie, vom merge din rău înspre dezastruos. Cât timp vom avea nevoie de ţapi ispăşitori, nu vom face vreun progres.

De ce am ales titlul acesta? Pentru că până la urmă, generalizările ne îndoaie pe noi. Cât timp considerăm că nu oamenii sunt de vină ci instituţiile, nu se schimbă nimic. Putem avea o revoluţie nouă, dar generaţia de conducători ce urmează să fie aceiaşi. Nu dragilor, nu Guvernul, nu Parlamentul sunt de vină pentru criză. Nici băncile. Nici capitalismul. Oamenii. Eu, tu, ei, toţi suntem de vină. Dacă cineva vine peste tine şi te bate, iar eu asist dar nu fac nimic, sunt de vină. Cazul bugetarilor, par example. Vine guvernul şi îţi dă o majorare de salariu de 50% chiar înainte de alegeri. Ce e de făcut? Poţi să o refuzi? Clar că da. Poţi chiar s-o sancţionezi prin vot. Dar nu, tot pe ei îi votezi. Prin urmare, eşti vinovat. Să nu credeţi că e vreo diferenţă între politicieni şi marketing. Ambele fac totul pentru ca omul să pună botul. Şi la fel se şi judecă, la rece: Care acţiune din cele posibile vor duce la creşterea numărului de oameni convertiţi? A fi politician este o meserie. Bănoasă chiar. Nu judecă nimeni interesul poporului, al statului. Nu interesează. Există zeci de hotărâri luate de politicieni, care deşi sunt foarte pe placul poporului îl distrug pe termen lung. Înveţi oamenii că statul e dator să asigure salarii, pensii, sporuri şi locuri de muncă? Păi dacă tu i-ai învăţat, statul, atunci cine-i de vină? Nu tot tu? Când după 1989 s-au pensionat sute de mii de români anticipat, ca să nu fie daţi în şomaj, cine-i de vină că acuma sunt mai mulţi pensionari decât salariaţi? Dar nu, statul a trebuit să intervină, să facă să fie bine. Măsuri luate prost.

Băncile sunt de vină pentru criza economică. Statul e de vină pentru criza economică. Pe naiba. Eu, tu, noi toţi suntem de vină pentru criza economică. Gândirea noastră e de vină. De ce să aibe Ionescu o casă mai mare decât mine? De ce să nu am eu o maşină mai bună decât a lui Popescu? Dacă Isărescu are atâţia bani, eu de ce n-aş avea, chiar acum? Nu conta nevoia, conta ego-ul. Mândria. Şi să mă lăsaţi în pace cu biblia şi cu păcatele mortale. N-am văzut mai multă mândrie şi păcat în interiorul bisericii nici în ţările în care religiile organizate au deja vechime de mii de ani. Lipsa gândirii în perspectivă ne distruge. Preferăm ca alţii să gândească pentru noi.

Refuzul de a accepta ceea ce este corect doar pentru că altul spune că nu-i corect ne omoară. Bre, regula de aur pentru a conduce o populaţie este să o fragmentezi. Fragmentând-o, nu asiguri suficientă masă de manevră pentru a te schimba. Împarţi populaţia in câteva zeci de segmente arbitrare (oameni cu ochii verzi, ortodocşi, catolici, oameni cu părul negru, atei, bancheri, politicieni, etc), îi porneşti unul împotriva altora, arătând cu degetul, pe rând, ţapul ispăşitor, inventezi panică, şi apoi dai cu pumnul în masă. Aşa au făcut toţi, de la Iliescu la Băsescu. De la BoR la Misa. Oferă prea multă informaţie şi bagi lumea în ceaţă, apoi te ridici spunând că doar tu ai soluţia cea bună. Oamenii, luaţi ca populaţie, nu ştiu ce vreau, nu cunosc ce-i bine şi ce-i rău, şi se aşteaptă ca o persoană puternică să aibă toate răspunsurile. Problema observată de istorici este că de obicei, acea persoană te minte pe faţă. Nimeni nu are toate răspunsurile. Iar puterea corupe.

Aşadar, să începem să gândim. Să ne cerem singuri în şomaj. Să începem o afacere. Să ne educăm copiii în acest spirit. Schimbarea doare întotdeauna, dar întotdeauna doare mai tare atunci când ajungi să fii forţat să o faci. Şi de multe ori, poate fi prea târziu. Plus că, dacă tot e să murim, măcar murim pe mâna noastră.