De cogito

Dacă gândim, de ce gândim? Gândim prea mult. Ne facem probleme. Drobul de sare este mai prezent decât oricând. De ce?

Am stat mult să mă gândesc, şi mi-am dat seama că frica pentru mine e o emoţie negativă. Negativă în sensul de „paralizatoare”. Sigur că funcţionez mai bine în condiţii de stress, însă stress-ul nu implică neapărat frica.

Frica este un răspuns emoţional la perspectiva unei ameninţări posibile. Considerând că orice şut în fund e un pas înainte, şi că dacă suntem sănătoşi şi dorim să fim fericiţi chiar putem fi, oare frica asta e chiar aşa de necesară? De ce e necesară frica? Nu spune ca pentru a ne disciplina, pentru că aşa ceva e o tâmpenie. Nu-ţi baţi copilul cu mătura ca să-l disciplinezi, asta ceva ţine de drepturile omului… Vorbesc de frica de viitor, frica de păienjeni, frica de întuneric, frica de înălţimi, frica de spaţii închise.. Una este conştientizarea pericolului şi alta e frica. La asta mă refer…

“Man first of all exists, encounters himself, surges up in the world – and defines himself afterwards.” Sartre.

Aşadar, permite-mi o întrebare, dragă cetitoriule… De ce am avea, ca oameni moderni, nevoie de frică?

Conştiinţa socială a oamenilor ar putea fi uşor folosită pentru a ne crea bunăstarea, pentru a izola tendinţele distructive şi a ne face să co-existăm împreună, cu bune şi rele. Frica de viitor este ceva peste care eu încă n-am reuşit să trec. Mă îngrop

în platitudini, în tabieturi şi obiceiuri, şi mă feresc să dau piept cu acţiunea. Mă gândesc, mă sucesc, mă răsucesc, şi amân. Poate frica de viitor vine din trecut, din ceea ce am fi vrut să facem şi n-am făcut, din ceea ce am vrut să spunem şi n-am spus, din ceea ce am vrut să fim şi nu am devenit. Poate. Ce sunt eu? Întrebare veche, de când am dat nas în nas cu gândirea. Oare, sunt definit doar de ceea ce fac (sau nu fac), sau e ceva mai mult acolo? Sunt oare definit de subconştient? Orice comportament (totul este comportament, de la gândire la faptă) trece prin filtrul conştientului şi subconştientului, însă până acum nu m-am gândit că este necesar să ne „concubinăm” – citat din cuvintele Meşterei Manole  că mi-a plăcut şi mi l-am însuşit, plus ca de acolo porneste postul de astazi – aşteptările conştiente şi inconştiente (subconştiente). Multe dintre acţiunile pe care le luăm zi de zi sunt raţionale – alegeri conştiente, sau subiective, emoţionale, fără implicare raţională – alegeri inconştiente. De ce să consider doar că raţiunea, creierul, sau orice alt fel am denumi eul (varianta raţională, nu id-ul sau supraeul), mă poate defini? Cugetând la un comentariul al lui Florin, de ieri, legat de aluatul fiecăruia, încep să cred că poate s-ar ivi o altă posibilitate..

Ne naştem, ne identificăm, ne aruncăm asupra lumii, asta o cunoaştem… De mici copii ne punem întrebări. Dar ce-ar fi dacă fiecare refuz, fiecare ton al vorbei, fiecare experienţă ne-ar forma subconştientul? Nu conştientul, nu raţiunea.. Ci acea parte din noi răspunzătoare cu anumite emoţii, sentimente… Ştim că emoţiile şi sentimentele nu prea au de-a face cu raţiunea, ci cu subconştientul care lucrează uneori împotriva noastră. Ce se întâmplă dacă raţiunea îţi spune un lucru, iar inima/subconştientul îţi spune altceva? Ce se întâmplă dacă pe perioade mari de timp acest lucru rămâne constant? Cum împaci creierul cu inima? Cum împaci raţiunea cu emoţia? Oh, ce-aş vrea să ştiu acest lucru.. Dar nu cred că există o metodă unică, ci individuală.

Spre exemplu, dacă stăm să cugetăm, există o întrebare simplă care te face să simţi cât de împăcat cu tine eşti. CE AI FACE DIFERIT DACĂ AI PUTEA SĂ ÎŢI RETRĂIEŞTI VIAŢA? Ai schimba ceva?

Ştiu că dacă aş schimba ceva, aş fi diferit. Poate nu aş fi căsătorit, poate nu aş mai fi unde sunt acum, însă sigur aş fi un alt om. Ştiu asta. Dar, la întrebarea dacă aş schimba ceva, inima îmi spune că da, ar fi unele lucruri de schimbat, pe când raţiunea îmi spune că ceea ce am acum, ceea ce sunt acum, se datorează alegerilor făcute, şi că nu aş schimba nimic. Cum să mă împac cu mine însumi? Cum să aleg? Să fie din această cauză frica de necunoscut, de viitor?

„When you stare at the abyss, the abyss stares back at you” – Friedrich Nietzsche (în sfârşit am citit şi eu ceva de el). Deci? Prin urmare? Aşadar? Ergo? Hai, ajutor…