Răutatea
… nu există. Este doar opusul bunătăţii. La fel se poate judeca şi invers. Ce ne face pe noi oameni buni? Şi în ce măsură a fi om bun este corect sau moral? Cu referire la a fi bun sau a fi rău, vreau să dau un exemplu legat de acest concept şi de moralitatea acestuia. A fi bun înseamnă să ajuţi pe cineva, nu? Să îl hrăneşti când are nevoie. Există un proverb foarte vechi care spune: „Dă-i unui om un peşte, şi l-ai hrănit pentru o zi. Învaţă-l să pescuiască, şi l-ai hrănit pentru o viaţă întreagă”. Dar ce se întâmplă dacă prin faptul că tu îl hrăneşti zi de zi, sau îi dai bani zi de zi, îl privezi de dorinţa de a ieşi din starea în care se află? Ce se întâmplă dacă prin simplul fapt că eşti bun cu el îi strici viaţa? Mai este moral să fii bun în acest caz? Sau faptul că tu îl hrăneşti este un lucru rău? Think about it…
Vedeţi voi, dragilor, sunt de părere că adevărul are mai multe faţete, iar a spune adevărul te etichetează drept om bun şi om rău. Nu „sau”, ci „şi”. Dacă soţia te întreabă „rochia asta mă arată grasă?” şi tu îi spui că da, e bai. Nu contează adevărul, contează consecinţa faptei tale. Nu contează că este adevărat, contează finalitatea acţiunii. De asemenea, degeaba spui unor oameni că printre strămoşii lor există anumite specii de umanoizi ce se aseamănă mult cu maimuţele, pentru că ei nu vor să creadă asta. Cuvântul cheie este „nu vor”. Adevărul ştiinţific diferă de cel dorit de majoritatea populaţiei. Adevărul, nu contează cum o iei, este interpretabil şi interpretat. Chiar dacă e doar unul, sau sunt mai multe. Contează formularea adevărului. Uneori, formularea adevărului face ca un anumit adevăr să fie perceput drept „bun” sau „rău”.
Spre exemplu, Adevărul ştiinţific este că teoria evoluţionistă este corectă, iar cea creaţionistă este incorectă. Este demonstrabilă, şi avem o sumedenie de fapte şi dovezi în favoarea ei. Însă afirmaţia că omul s-ar trage din maimuţă este incorect. Nu este adevărat. Omul modern şi maimuţa au avut strămoşi comuni, asta este corect. Prin urmare formularea „evoluţionism = omul se trage din maimuţă” nu este adevărată. Adevărul ţine de formulare.
Adevărul însă, nu este suficient. Adevărul nu presupune existenţa tuturor răspunsurilor. Faptul că teoria evoluţiei a fost lansată de Darwin nu înseamnă că tot ce a spus el a fost şi demonstrat atunci, sau că ceea ce a spus a fost şi suficient sau că explica absolut tot. Teoria în mare a fost completată în ultima sută de ani. Bazele rămân aceleaşi, însă teoria s-a modificat. Faptul că teoria evoluţiei sub forma prezentată de Charles Darwin a avut elemente greşite, nu înseamnă că teoria creaţionistă este adevărată. Acesta este adevărul. Adevărul nu este absolut. Adevărul este format din părticele mai mici. Pangeneza, deşi propusă tot de Charles Darwin, este considerată acum incorectă. Acest lucru nu implică automat că teoria evoluţiei este incorectă. Teoria modernă a evoluţiei este pentru „Originea speciilor” a lui Darwin ce este acum un calculator de birou modern faţă de cel de acum 30 de ani (pentru necunoscători, avem mai multă putere de calcul într-un telefon mobil, acum, decât în acele calculatoare cât casa de atunci). A fost completată, revizuită, modificată, şi adăugită din greu. A fost nevoie de geneticieni, de Gregor Mendel, de ereditate prin Dobzhansky şi Mayr, de paleontologie, de embriologie, de biologie moleculară, şi alţi iluştri necunoscuţi pentru majoritatea publicului, pentru a aduce teoria evoluţiei la forma de acum.
Dar, să revenim la conceptele etice de bine şi rău.
Prin partea de mai sus, am definit că adevărul poate duce la bine şi la rău, deopotrivă, în funcţie de subiectivismul fiecăruia. Astfel că, nu putem să ne bazăm conceptele morale pe această bază. Eu personal, înclin spre concepte morale care să pornească din drepturile fundamentale ale omului, din consecinţa acţiunilor fiecăruia. Pentru mine, un lucru nu este moral decât dacă nu afectează drepturile fundamentale ale altuia. Consecinţa unei acţiuni este cea care determină moralitatea sa.
Printre drepturile fundamentale ale oamenilor aş spune:
- dreptul asupra viaţa şi moartea proprie
- dreptul la fericire
- dreptul la proprietate
- dreptul de a accede la funcţii publice
- dreptul la libertate în toate formele ei (inclusiv dreptul la libera exprimare a gândurilor)
- dreptul la dreptate şi la o judecată corectă
Recunosc inspirarea din „Bill of Rights”…
Pare ciudat? Nu este.
Eu consider că un om nu poate fi bun sau rău, ci acţiunile sale pot fi bune sau rele. Morale sau imorale. Un om este ceea ce este datorită mediului în care a crescut, a constrângerilor la care a fost supus, a condiţiilor sale medicale, şi în ultimul rând, datorită acţiunii sau inacţiunii altor oameni – acţiuni sau inacţiuni care l-au afectat direct. Totul este cauzalitate. Acel om este om, nu este altceva. Nu poate fi bun sau rău. Un om, luat individual şi scos total în afara mediului, nu are acele caracteristici. Abia în societate, în interacţiunea cu alţii, cu orice, poate lua acţiuni (sau inacţiuni) morale sau imorale, bune sau rele. De ce repet sintagma „acţiune sau inacţiune”? Pentru că atât o acţiune cât şi lipsa ei pot avea consecinţe. Dacă un om se înneacă cu o măslină, şi doar tu îl vezi, dar nu acţionezi, poţi prin inacţiune să fii părtaş la decesul acestuia. Nu ai ajutat. Aceasta este inacţiunea de care vorbesc. Orice facem, orice spunem, orice nu facem şi orice nu spunem are o consecinţă directă asupra mediului înconjurător (incluzând societatea aici).
De asemenea, mai este o chestiune directă. În interiorul societăţii, fiecare în general ia cele mai bune hotărâri pentru sine. Este moral acum? Nu prea. De ce? Moralitatea consideră egoismul imoral. Nu cred că egoismul în forma sa iniţială (de a pune mai presus de toate interesele personale) este un lucru imoral. Egoismul in formă excesivă este imoral. Unde începe şi unde se termină excesul? Greu de spus. Când egoismul este definit ca o preocupare exagerată faţă de propria persoană în dauna drepturilor altor persoane, atunci este clar imoral (după mine). Hai să speculăm o situaţie clară. Toţi am avut de-a face cu cerşetori, nu? Cerşetoria este morală sau imorală? Eh? Ce spuneţi?
Eu consider atât cauza ei, cât şi consecinţa ei. Dacă cerşetoria se datorează unei situaţii neprevăzute, temporare, asupra căreia nu avem vreun control şi pe care ne străduim să o învingem, nu este imorală. Este supravieţuire. Şi suntem datori toţi să ajutăm persoana respectivă să învingă. Dacă cerşetoria se datorează unei lipse de acţiune, dacă persoana respectivă nu doreşte să iasă din acea stare, fie pentru că îi aduce mai mult profit decât altceva, fie pentru că se complace în acea situaţie, atunci eu consider că dreptul la libertate şi la controlul asupra propriei vieţi nu este încălcat, şi o consider imorală – pentru că-mi încalcă dreptul la fericire. A mea. Marea majoritate a oamenilor sunt fericiţi atunci când văd mediul înconjurător curat, frumos, îngrijit şi ordonat. Printre ei sunt şi eu. Iar faptul că cineva se complace în situaţia de a fi nefericit, care profită de sentimentul de vinovăţie (şi aici profită este cuvânt cheie) pentru a obţine beneficii materiale, este nu numai imoral ci şi distrugător pentru societate.
Fericirea vine din o mulţime de lucruri, dar cele mai importante sunt absenţa fricii şi a constrângerilor de orice fel şi prezenţa libertăţii. Mi se pare normal, firesc şi moral ca frica de a da greş, de a eşua în viaţă, să nu existe. Mi se pare la fel de normal, firesc şi moral ca acele persoane care au eşuat în căutarea fericirii lor să fie susţinute de ceilalţi. Eşecul este calea spre îmbunătăţire, precum repetiţia este calea spre memorare.
De aceea nu sunt un adept al religiei organizate, pentru că eu consider că-i imoral să constrângi un individ să urmeze acea cale şi să-i condiţionezi dreptul la fericire, la viaţă şi la libertate. Dar asta-i doar părerea mea. Fiecare e liber să creadă în ce doreşte, cu condiţia să nu afecteze drepturile altor persoane. Apropos, aici trebuie să spun că decizia de a nu crede într-o anumită zeitate nu înseamnă automat decizia de a nu crede în nimic (lucru de care se folosesc credincioşii de pretutindeni). Eu cred în cele scrise mai sus, cred în moralitate, în etică, în libertate, în natura umană, în fericire şi dreptul de autodeterminare. În multe chestii. La fel sunt şi alţii ca şi mine. Dar asta-i o altă mâncare de peşte.
Prin urmare, se poate să definim moralitatea, conceptele de bine şi rău (concepte etice din care derivă moralitatea – deşi moralitatea pare sinonimă cu etica, nu prea e) în funcţie de acele drepturi fundamentale? Absolut că da. Cum ar părea o societate astfel guvernată? Utopie, aşa-i? Dar o utopie frumoasă…
P.S. Oare este moral să omori animale pentru mâncare?
Reader Comments
Completare:
Eu consider că un om nu poate fi bun sau rău, ci acţiunile sale pot fi bune sau rele. Daca un om este judecat drept bun sau rau, se presupune ca nu se poate schimba. Dar se poate. O eticheta de bun sau rau contribuie la mentinerea acelei stari, iar omul actioneaza in concordanta cu ce se asteapta de la el (teoria asteptarii)…
“Un om este ceea ce este datorită mediului în care a crescut, a constrângerilor la care a fost supus, a condiţiilor sale medicale, şi în ultimul rând, datorită acţiunii sau inacţiunii altor oameni – acţiuni sau inacţiuni care l-au afectat direct.”
Mie imi pare ca ar fi corect “Un om este influentat, mai mult sau mai putin, de la caz la caz, de catre mediul in care a crescut …”
Acum doo zile mi-am dat seama de o treaba izbitor de simpla, si asta doar datorita faptului ca i-am scris-o cuiva. Scriiam asa “cel mai greu imi este sa nu sar in apararea omilor la care tin”. Recitind treaba, mi-am dat seama cat de adevarat e si ca sunt sechelele copilariei, cand nu am putut sa sar in apararea omilor la care tineam.
Altii, crescuti in aceleasi conditii ca si mine, dezvolta (de regula) cu totul si cu totul alte obiceiuri si reactii, au pare de alte urme.
Io tot ma gandesc ca influenteaza foarte mult si aluatul din carei facut omul, si felul in care ii framantat.
Noa, mai rumeg (inca-s nauc)
*scriiiiiiiiiam
Bre, la prima mana, asa ar parea, ca este influentat. Insa nu este influentat. Este ce este, adica e creat. Adica, deciziile pe care le ia sunt cele dintr-un set de decizii obtinute pe baza celor de mai sus. Copiii cand se nasc se nasc aproximativ tabula rasa. Prin invatare, prin feedback continuu de la mediul inconjurator (aici includem si parintii) se formeaza cel final. Constrangerea implica lipsa altor optiuni. Daca un om nu a vazut niciodata un elefant, nici nu a auzit de vreunul, cum si l-ar putea imagina la simpla intrebare “imagineaza-ti un elefant”?
Cat despre aluat, cred ca te referi la conditiile medicale, nu? Da, ai dreptate, si genetica influenteaza. Daca esti frumos sau urat, destept sau prost, daca ai un picior mai scurt, etc… In rest, cauzalitate…
Ca si aluat, destept sau prost, bland sau aspru, da, la asta faceam referire. Si ma gandesc mai ales la frati crescuti in aceleasi conditii, diferiti total insa ca si comportament, gandire, percepere.
In sensul ca sunt omi pe care oricum i-ai creste si i-ai educa, n-ai cum sa scoti ceva bun de la ei, ca-i stricat aluatu. Si viceversa.
Cred ca o dam pana la urma in utilitarism cu ”e bine ce-i util pentru cei mai multi”.
@Florin, cred ca ce spui tu e altceva de ce spun eu. Tu vorbesti de suflet, nu? Eu nu cred ca e adevarat. Exista frati crescuti in aceleasi conditii, e adevarat, insa sunt diferiti pentru ca sunt persoane diferite, cu experiente diferite si genetica diferita. Unii pot mosteni genetic anumite combinatii de gene, iar altii altele. Dupa cum exista frati gemeni care sa nu semene unul cu altul. Eu cred ca nu e stricat aluatul, ci pur si simplu nu am framantat destul la el..
@Krossfire, aici nu sunt de acord. Cei mai multi e un termen prea vag. Prefer “toti”. Si acum anumite lucruri sunt utile pentru cei mai multi, dupa cum este si democratia conceputa, insa in multe cazuri da gres spectaculos…
@Ghost, n-am treaba cu sufletul ci cu faptul ca oameni-s diferiti. Tu spui :
“Eu consider că un om nu poate fi bun sau rău, ci acţiunile sale pot fi bune sau rele. Morale sau imorale. Un om este ceea ce este datorită mediului în care a crescut, a constrângerilor la care a fost supus, a condiţiilor sale medicale, şi în ultimul rând, datorită acţiunii sau inacţiunii altor oameni – acţiuni sau inacţiuni care l-au afectat direct. Totul este cauzalitate. Acel om este om, nu este altceva. Nu poate fi bun sau rău. Un om, luat individual şi scos total în afara mediului, nu are acele caracteristici.”
Oamenii fiind ei diferiti, automat implica faptul ca au caracteristici diferite. Nu sunt in masura sa spun cat anume conteaza caracteristicile cu care se nasc oamenii si cat cauzalitatea.
Cel mai probail este ca doi oameni crescuti fix in aceleasi conditii, sa difere unul fata de altul.
Starea de a fi bun sau rau se cultiva deja pe ce-i existent. Io cred ca oamenii se nasc mai mult sau mai putin ‘orientati’ catre bine sau la rau. Sunt copii care de mici sunt altruisti, chiar daca ei cresc intr-un mediu care nu favorizeaza nicidecum un asa comportament, iar cand sunt mari, confirma.
La fel cum sunt oameni care sunt instruiti foarte bine de mici, au toate conditiile pentru a se dezvolta armonios, dar ajung rai si meschini.
Io cred ca trebuie sa ai cu cine. Daca cineva m-ar poate invata cum sa cultiv altruismul la piciul meu, as fi cel mai fericit om.
Sunt lucruri care vin de la sine.
Nu. Eu cred ca nu ai dreptate. Sper sa nu ai dreptate. De fapt, ce spui tu “Starea de a fi bun sau rau se cultiva deja pe ce-i existent. Io cred ca oamenii se nasc mai mult sau mai putin ‘orientati’ catre bine sau la rau.” mie mi se pare ciudat. Presupui ca exista ceva acolo. Nu. Nu exista. Ia spre exemplu cazul copiilor ferali. http://en.wikipedia.org/wiki/Feral_child
Daca pana la varsta de 7 ani a fost izolat, el nu se mai poate adapta la viata in societate. A fost lipsit de anumiti stimuli pe care noi ii luam de-a gata.
De aceea spun ca mediul ne creeaza (si includ aici si societatea). Oricum, doar pentru ca un anumit mediu pare foarte bun nu inseamna ca si este. Ce nu se vede conteaza. Spre exemplu, la altruism conteaza foarte mult empatia. Nu toti sunt altruisti in adevaratul sens al cuvantului. Un exemplu simplu. Faptul ca noua nu ni se pare ca pamantul se roteste, nu inseamna ca acesta nu se roteste. Prin urmare, desi efectele rotatiei pamantului sunt cunoscute, noi putem sa spunem ca ele au aparut spontan, deoarece noi nu stim ca pamantul se roteste. Cum zicea badea Ion, taran care ajunge la gradina zoologica din Cluj prima data-n viata si vede o girafa: “No, ase ceva nu exista”.
Posibil sa gresesc, insa ma bazez putin si pe experienta.
Am vazut copii de 2-3 ani care nu si-ar fi dat jucariile pentru nimic in lume, la fel cum am vazut si copii care isi ofereau jucariile cu zambetul pe buze, si asta nu are legatura cu educatia ori cu mediul de crestere. Nu cred nici ca-s instincte, insa ma gansesc ca are legatura cu bagajul genetic al fiecaruia. La fel cum unii copii au inclinatii pentru stiintele reale si altii pentru umane.
Ma raportez si la mine si la fratele meu. Diferenta e enorma. Eu am indragit de mic, fara nici o mica urma de interventie, animalele. Lucru care nu s-a schimbat nici acum, lucru pe care nu-l controlez. Mi-s dragi de nu se poate. Al meu frate nu le-o indragit niciodata.
Mor de ciuda cand vad ca piciului meu nu-i plac. Oricat l-as ‘modela’, ‘educa’ in sensul asta, niciodata nu va fi ‘zvacul’ ala, cu de la el putere si pornire in directia aia.
Cred ca intr-o anumita masura ii la fel si cu indragitul omilor, inclinatia catre bine si rau. Peste toate astea venind constrangerile, mediul …
“Daca pana la varsta de 7 ani a fost izolat, el nu se mai poate adapta la viata in societate. A fost lipsit de anumiti stimuli pe care noi ii luam de-a gata.”
Intradevar, avem nevoie de anumiti stimuli pentru a ne dezvolta, dar asta nu inseamna ca in urma acelorlasi stimuli si in aceleasi conditii ne dezvoltam la fel.
Spune acolo “Marie-Angélique Memmie Le Blanc, the Wild Girl of Songi, also known as the Wild Girl of Champagne (France, 1731).[7]:41-48[8] This is the only case of a child having survived 10 years in the forests (from November 1721 to September 1731),[citation needed] and the only feral child who succeeded in a complete intellectual rehabilitation,[citation needed] having learned to read and to write. ”
Nu ma leg de cei 7 ani, inteleg ca avea deja 9 cand o ajuns izolata dar, di ce? Di ce la ea s-o reusit ce nu s-o reusit la altii. De ce ea ii singurul caz de reabilitare completa ?
Daca ar fi doar mediul si noi am fi asa … ‘blank-uri’ ar fi tare simplu, ai inscriptiona numai ce trebuie.
Daca se iau 100 de copii si sunt crescuti in acelasi loc, in absolut aceleasi conditii, instruiti cat mai bine spre bine, se vor devolta intr-o anumita masura diferit.
Din 100, sigur se va gasi macar unul care se va pisa pe el bine si va mere sa se ibete ca mai apoi sa se pise pe tot ce o invatat si sa inceapa o viata conform pasiunilor,placerilor si orientarilor lui.
Florin,
poate te pot ajuta cu nedumerirea apropo de Marie-Angélique Memmie Le Blanc. In dezvoltarea unui copil sunt cateva puncte critice: obiectul permanent (adica se prinde ca jucaria nu dispare in neant daca pui o patura pe ea) pana la 1 an, comportamentele inteligente (utilizarea de obiecte pentru a manipula alte obiecte, de exemplu trage jucaria preferata cu un bat, daca e prea departe) – tot pana la 1 an si mai sunt si altele. Cea mai puternica achizitie, care se produce pe la 1,5 – 2 ani e cea a limbajului. Nu doar pentru ca asta ii permite sa comunice, ci in primul rand pentru ca limbajul ii dezvolta functiile simbolice, capacitatea de a trece dincolo de realitatea palpabila. Asta e cea mai tare chestie care face din copilul ala om. Si are la baza o combinatie de genetica si mediu. Fara achizitia limbajului, copilul ala e om doar la forma, nu si la minte/psihic. Cauta cazul fetitei Genie, copil tinut 12 ani legat intr-un hambar, si vezi ce s-a intamplat cu ea. Nu a invatat niciodata sa comunice prin limbaj verbal, sa mearga corect in 2 picioare etc. I-a lipsit mediul stimulativ, care sa forteze creierul sa-si dezvolte abilitatile de lucru cu simboluri.
Pe de alta parte, e corect si ca mediul nu poate egaliza oamenii. Tine (si) de aluat…
Toate astea imi sunt proaspete, pentru ca tocmai ce le-am invatat pentru sesiunea asta…
Cetateanul Popescu, multam fain.
Frumos explicat. Interensant cum anumite deprinderi pot fi dezvoltate doar pana la o anumita varsta.
Imi pare intemeiat oarecum, daca la varste fragede mintea copiilor este precum buretele, daca acei copii nu primesc nimic, nici comunicativ, nici nu sunt invatati, ludic, macar, imi pare justificat sa nu se dezvolte.
Puii de animale invata jucandu-se, daca puii de om sunt privati pana si de partea asta … nu prea vad ce sa le ramana.
Daca mai socotim si faptul ca omii sunt animale sociale si, daca-i izolam perioade indelungate de timp, sunt sanse sa plece cu mintea pe aratura … nu stiu in ce masura ar putea fi afectati copii si pe partea asta.
Asa cred si io, ca-i vorba de o combinatie genetica si de mediu.
@Florin, inca nu se stie exact cum afecteaza mediul inconjurator, societatea, creierul uman. In mare, modul de operare al creierului este inca necunoscut, insa asta nu inseamna neaparat ca avem ceva transcendent, gen suflet. Izolarea are efecte foarte nasoale asupra indivizilor, creierul avand mare nevoie de feedback.
http://psychology.wikia.com/wiki/Psychology_of_torture
Sunt de parere ca ceea ce ne lipseste noua in general, ca societate estica, vestica sau de ce fel om fi, este sociologia si psihologia, studiul relatiilor umane. Putini reusesc sa inteleaga cum functioneaza societatea, cum functioneaza relatiile interumane, si care sunt metodele prin care sa cresti copiii intr-un mediu care sa stimuleze creativitatea, gandirea si adaptabilitatea, inclusiv la scoala. Noi, ca societate, stimulam obedienta, nu gandirea critica, stimulam pasivitatea nu adaptabilitatea, stimulam acceptarea nu creativitatea.