Elogiu unui catâr

Warning! Disclaimer: Acest post n-are nimic de-a face cu titlul. Orice asemănare cu viaţa reală a fost intenţionată. Nu închid blog-ul, dar nici nu-l las deschis. Din nou, scriu despre ce-mi trece prin cap. Nu şi despre ce iese sau ce intră, şi nu despre cuie. Acest subiect totuşi, nu este destinat maselor. Nici scaunelor. Doar celor căsătoriţi şi celor care sunt angajaţi. Şi celor care mă citesc. Welcome to Hell. Temperature: -3°C. Population: 27 bil. Long post (compared to my other posts)! May cause sudden laugh or hysteria. Not!

A trecut ceva vreme de când m-am ocupat de blog, şi deşi teoretic ar trebui să-mi pară rău, surprinzător este că sunt împăcat cu mine însumi. Am început blog-ul într-o perioadă în care nu-mi era bine, în care vroiam ceva schimbare, ceva care să-mi reflecte viaţa într-o manieră mai bună decât imaginea publică. Situaţia în care mă aflu mă obligă de multe ori să-mi ascund sentimentele şi opiniile mai … dure … sau să le înmoi niţel când le comunic celor din jur. Aşa că simţeam un anume sentiment de impostură, pentru care nu eram pregătit, şi foloseam acest blog ca un loc de dat cu capul, ca o descărcare nervoasă. Am avut şi articole bune, şi articole mai puţin bune, am avut perioade în care eram atenţionat că ajung în faze ciudate şi cam … negre … iar articolele mele luau acelaşi drum. Am avut de toate.

Am depăşit multe faze, am depăşit şi sentimentul de impostură, şi sentimentul de colegialitate, şi chestiunile mai dure, de sănătate sau altfel, şi am ajuns aici, într-un moment şi loc în care nu ştiu încotro s-o apuc. E ca atunci când m-am lăsat brusc de fumat şi am constatat că nu mai am ce face cu mâinile.

Recunosc, am şi o lene de excepţie când vine vorba de scris pe blog… ceva de groază. Dar atunci când nu mi-e nici lene, când am şi timp şi sunt şi în faţa calculatorului, constat că îmi lipseşte inspiraţia. Toate subiectele despre care aş fi în stare să discut cu prietenii, în contradictoriu sau altfel, ore în şir, dispar ca prin farmec la apariţia perspectivei de a fi scrise.

Am depăşit o anumită vârstă, la care unii mai tineri ar spune că sunt bătrân, alţii mai bătrâni ar spune că sunt tânăr, iar majoritatea celor de vârsta mea ar spune că sunt în floarea vârstei. Nu mă simt nici mai deştept, nici mai prost, nici mai obosit, ci doar mai împăcat sufleteşte, şi mai neliniştit. Răbdarea a început să apară tot mai des în relaţia cu alţii, şi să dispară în familie. Cine ştie cunoaşte… Citeam undeva că de la o vârstă, secretul unei căsnicii fericite este să găseşti şi dorinţa şi voinţa necesară pentru a te reîndrăgosti de persoana iubită şi / sau a o face să se reîndrăgostească de tine.

Puţini sunt cei care recunosc iubirea aşa cum este ea, şi fac eforturi pentru a reaprinde flăcările sufleteşti. Nu, nu sunt mai puţin îndrăgostit de jumătatea mea, însă consider că plictiseala ar cam trebui distrusă cât mai repede, pentru ca un cuplu să ajungă să îmbătrânească împreună pe aceeaşi pernă. Iar aici pe mine mă cam sperie cât de repede am ajuns să mă enervez, şi cât de repede amândoi am ajuns să ne certăm fără să ne iertăm păcatele unul altuia. Oare de ce nu suntem în stare să ne resetăm starea de agresiune după fiecare ceartă? Mi-ar place foarte mult ca fiecare ceartă pe care o avem să fie axată pe acel subiect pe care a pornit, fără a ne aminti din urmă alte certuri şi alte chestiuni discutabile. E ca şi cum avem un bagaj de sentimente negative la care tot adăugăm, fiecare ceartă fiind un nou punct în care se revarsă ceainicul (sau apare picătura care umple paharul), după care adăugăm şi acest sentiment negativ la bagaj şi aşteptăm până când ajungem din nou la momentul unei noi picături. Ce bine ar fi să ştergem acest bagaj de resentimente măcar odată la 4 sau 5 ani.. Ar face multe pentru noi… Pentru că am început să uităm din lucrurile ce ne-au apropiat şi au făcut să ne iubim, şi să ne ne aducem aminte doar de lucrurile negative apărute de-a lungul timpului…

Mda. Pe zi ce trece apar tot mai multe motive să fiu fericit. Şi la fel de multe motive să fiu nefericit. Şi sunt relativ fericit. Nebunia din jur s-a estompat, am ajuns la starea normală a naţiunii, de a nu-mi mai păsa de ce se întâmplă în jurul meu, aşteptând să vină primăvara şi vara, şi crizele evocate de mass media au ajuns să mă afecteze tot mai puţin. Nu ştiu voi, dar pentru mine soarele are şi a avut şi până acum rolul de a netezi cutele de pe faţă şi a face totul să pară mai simplu, mai uşor şi de a rupe acel lanţ de stări mai nefericite ale (aici era să zic geştalt, dar nu cred că-i chiar corect) propriei persoane ce apar de obicei iarna şi primăvara.

Noa, şi dacă cresc impozitele ce se întâmplă? Trece şi asta. Şi dacă ne dau afară din UE, ce se întâmplă? Trecem şi peste asta… Dacă în ultimele 2 milioane de ani (nu, nu cred în cei 6.000 de ani biblici, sau câţi scrie pe acolo că sunt) fiecare om era o gâză, o muscă strivită pe parbrizul timpului, de ce am considera acum că de acum încolo nu mai este aşa? Statistic vorbind, 20% din populaţie a generat 80% din progres. Restul, doar populăm pământul. Trebuie cumva să încercăm să pricepem că nu la toţi ne este dat să schimbăm lumea, hazardul alocându-ne la fiecare o cotă de probabilitate mult prea mică pentru a ne baza pe ea. Aşadar, eu m-am liniştit în privinţa asta şi încerc să-mi trăiesc restul vieţii bucurându-mă de ce-mi aduce hazardul în viaţă. Că de supravieţuit vom supravieţui, iar fiecare decizie pe care o luăm va fi cea mai bună în condiţiile date. Fără regrete. Trebuie doar să ţinem capul deasupra apei, să nu ne dăm bătuţi şi să nu fim dependenţi de nimic (şi aici includ casă, masă, scaune, ţară). It’s everybody for himself. Va trece. Doar nu suntem în Evul Mediu. Toate trec.