Nimic despre revoluţie. Nimic despre politică

Dragilor, s-a votat cum s-a votat. Viaţa merge înainte. Există pe undeva un banc deosebit de frumos şi un pic porcos, pe care l-am auzit la mine la servici şi am râs cu lacrimi.

„Se spune că succesul este exact ca starea de graviditate. Toţi te felicită, dar nimeni nu ştie exact de câte ori ţi-a tras-o soţul (sau iubitul, sau iubiţii) până să ajungi în această stare..”

Orice şut în fund este un pas înainte. Fiecare om ia cea mai bună hotărâre pentru el în condiţiile date.

Nu vă mai faceţi probleme. Acele probleme au trecut, urmează altele noi. Ştiu că am cam lăsat blog-ul în paragină în ultima vreme, dar vă promit că am revenit. În fiecare săptămână o să scriu câteva posturi, în principal cu şi despre ideea de fericire. Că aici e hiba noastră, că n-o căutăm îndeajuns… Zăpada mă inspiră.

A venit iarna. Fără să facem bancuri aiurea cu privire la situaţia drumurilor, mie îmi inspiră un sentiment de linişte. Îmi plac sărbătorile albe. Îmi par ca fiind sfârşitul unei ere. Parcă alergătura şi stresul din ultimele luni au atins punctul culminant chiar înainte de sărbători şi că se va termina totul. Somnul, zilele libere şi liniştea îmi reîncarcă bateriile. Chiar îmi doresc să văd zăpadă, şi să mă lupt un pic cu nevasta care sigur vrea să-mi probeze răceala zăpezii pe propriul meu botic. Frumuseţea peisajului îmi dă fiori şi ori de câte ori probez pe străzi pantofii relativ eleganţi dar care arată acum precum cizmele unui tractorist prins de ploaie în îndeplinirea cincinalului pe câmp, îmi doresc să fiu undeva pe un deal, cu cizme anti apă, anti zăpadă şi anti noroi probând săniuţa.. Nu ştiu să schiez. Nu cred că vreau să învăţ. Dar de înotat prin zăpadă m-a învăţat nevasta… J

Puţine chestii sunt cu adevărat importante în viaţă. Am văzut un film foarte frumos cândva, pe care vreau să-l revăd.. Se numeşte “A good year”, cu Russel Crowe. http://www.imdb.com/title/tt0401445/

M-a mişcat cu adevărat. Viaţa nu înseamnă doar să alergăm, să ne stresăm şi să avem multe. Calculatorul, televizorul, maşina, casa, toate astea sunt surogate de viaţă. Nu contează pe termen lung. Pe termen lung contează doar sentimentele, amintirile. Poţi să fii cu adevărat fericit cu puţin, şi nefericit cu foarte mult. De câte ori gândesc (da, mi se întâmplă şi mie), mă fură gândurile spre capitolul fericire. Oare asta e ce-mi doresc? Ceea ce fac acum? Ştiu, filosofii.. Dar există acolo într-un colţişor al minţii ceva care mă face să mă întreb dacă viaţa de acum e ceea ce-mi doresc. Nu e vorba de soţie, sau de chestiile pe care mi le-am ales eu, ci de cele la care am fost dus, de cele spre care am fost atras de forţa împrejurărilor.. Am impresia uneori că presiunea socială duce la o predictibilitate a destinelor. Nu omul ajunge să-şi influenţeze propriul destin, ci oamenii din jurul său, adică mediul. Piedici auto-impuse. Nu credem că avem forţa să ne facem propria cale în viaţă, şi ne lăsăm în voia valurilor vieţii. Unde ne duc, acolo ne facem un rost. Dar, oare, nu putem să facem mai bine? Să fim mai bine? Oare, fericirea creată de noi prin propriile forţe împotriva tuturor obstacolelor nu este mai bună sau mai mare decât cea în care am fost doar spectatori în filmul vieţii noastre? Ştiu că e greu să lupţi împotriva curentului, şi că şansele de succes sunt mai reduse, dar, nu pot să nu mă întreb…. What if?

Spectatori suntem în general, şi viaţa trece pe lângă noi fără să beneficiem de un retur al timpului irosit. În loc să ne bucurăm de fiecare clipă, şi să folosim la maxim acel timp pe care îl avem temporar la dispoziţie pentru a face doar lucrurile care ne fac fericiţi, sau să căutăm din timp CE anume ne face fericiţi, noi ne lăsăm în voia curentului, unde ne duce. Uneori ne duce bine, alteori ne duce rău. Părerea mea este că dacă ne duce spre bine, e rău. Ne uităm în jur şi vedem greutăţile, problemele din jur, şi ni se pare că mai bine nu se poate. Ba se poate, numai că nu ne uităm în jur. E ca şi cum am fi eşuaţi pe o insulă ce pare pustie, iar pe plaja unde ne-am stabilit noi există nuci de cocos, peşte în apă, totul ce poate fi folosit cu un minim efort. Folosim totul la maxim, insă nu ne trece prin minte să facem un ocol al insulei să descoperim o staţiune de lux şi oameni şi civilizaţie, doar pentru că aici avem toate chestiile de care avem nevoie să supravieţuim. Ne-am obişnuit cu binele, şi exact ca în povestea „Care mi-a şutit caşcavalul”, ne este frică de necunoscut. Binele (sau răul) cunoscut ne pare infinit mai bun decât potenţialul bine ce este în jurul nostru dar încă nedescoperit.

Remeber to live, and live like there’s no tomorrow, live with every ounce of your determination, cling to life with your teeth, your fingernails, bite, scratch, fight against everything that makes you want to turn to the mindless and lifeless style we are so accustomed to seeing around us… Live, because there’s no tomorrow. Laugh, cry, shout out your feelings in the streets, look at others the way they look at you, and pity them. Life is not a string of breaths, but more like a string of moments that take your breath away. And it’s over faster than you can blink. What if?