I feel your pain

În ultima perioadă, oameni pe care îi stimez şi la care sunt onorat să le pot spune „prieten” au avut perioade mai grele. Unii au scris pe propriile bloguri, Anca, Manole şi Florin sunt doar două nume dragi care au scris, despre problemele proprii, mai mult sau mai puţin voalat. Şi vreau să le dedic cele ce urmează, nu atât pentru a-i ajuta, pentru că nu am cum, ci pentru a le sta alături şi a le arăta că au un umăr în plus pe care să se sprijine. Vă sunt alături, dragilor. I feel your pain with all my heart.

E o perioadă teribil de tulbure în viaţa noastră. E greu, visele par spulberate sub cenuşiul cerului şi sub urgia stârnită de către mediul în care trăim. Teribil de greu ne este, nouă, celor dragi şi celor din jurul nostru. Dar greutatea ar fi uşor de îndurat de către fiecare dintre noi, dacă nu am ţine pe umeri şi fericirea celorlalţi. Fiecare dintre noi suntem tatăl, mama, copilul, sau soţul / soţia cuiva. Avem pe umeri răspunderea cea grea, şi ne referim şi la fericirea lor. Nu putem să spulberăm visele celor din jur, cum parcă sunt ale noastre, şi ne vine tare greu să-i facem părtaşi la greutăţile asumate prin acel „şi la bine şi la rău” pe care îl jurăm fiecăruia pentru că îi iubim din tot sufletul.

Ştiu cum trebuie că se simt unii dintre voi, parcă trădaţi de cei pentru care au tras din răsputeri doar ca să fie „downsized” (că tot au apărut tot felul de expresii şi englezisme care de care mai impersonale pentru a defini un termen simplu – dat afară). Ştiu şi cum este când ai în familie probleme de sănătate, şi cauţi pe cineva să aline durerea şi nu găseşti decât idioţi şi dobitoci care dacă vor să scoată amigdalele îţi scot şi polipii prima dată (de exemplu am dat chestia, deşi la nevastă i s-a întâmplat), ce să mai vorbim de interpretarea unor chestii precum RMN-uri sau ecografii.

Ştiu şi ce înseamnă să te uiţi în jur şi să vezi doar priviri îngheţate înainte, fără a mai întoarce capul la frumuseţile din jur, parcă de frică să nu pierdem acel pas următor pe care trebuie să-l facem. Sigur că prin grabă şi stres pierdem multe din fericirea şi frumuseţea din jurul nostru. Pentru că ele există. Este ca şi cum la fericire vedem doar oameni fericiţi prin jurul nostru, iar la nefericire doar pe cei nefericiţi. Parcă şi natura ne ţine isonul, prin cenuşiul cerului şi frigul ce ne intră în oase. Greşesc, nu-i chiar aşa. Poate că uneori nu vedem oameni nefericiţi, ci ni se par nouă aievea ca fiind nefericiţi. Problemelor le place compania altora.

E greu să te loveşti de o problemă fără să ştii că de fapt vor fi mai multe. De multe ori, cel puţin mie, mi s-a întâmplat ca fericirea să vină singură şi problemele să vină în haită, precum lupii la stână. Puţini rezistă la gândul că totul e ciclic, după probleme apar bucuriile după care apar iar problemele. E incredibil cât de puţini cred aşa ceva, şi eu sunt unul din mulţime. E mai simplu să vedem că după probleme musai să apară şi bucuriile şi în momentul când apar să uităm de pasul următor până când apar iar problemele. Aşa cujet eu.

Dragilor, probleme sunt peste tot. Şi vor mai fi. Îmi aduce aminte de acea întâmplare cu norocul şi ghinionul, ce apare prin unele manuale de NLP, şi sună cam în felul următor:

Un bătrân înţelept avea un singur fiu, şi drept avere un singur cal. Într-o bună zi calul a dispărut din ogradă. În timp ce toţi îl căinau, şi-i spuneau ce ghinion mare a dat peste el, bătrânul le explica:

- Ghinion? Cine poate să ştie…

După vreo câteva zile, calul apare în ogradă cu alţi patru căluţi sălbatici prin jurul său, adunaţi de pe dealuri. Acum, toţi îl felicitau şi-i spuneau cât de mare e norocul ce-a dat peste el. La care, bătrânul le spunea:

- Noroc? Cine poate să ştie…

Dar, în timp ce băiatul bătrânului încerca să domesticească acei sălbatici căluţi veniţi parcă prin minune în ograda lor, a căzut şi şi-a rupt piciorul în câteva locuri, ceea ce îl făcea să meargă cu mare greutate după ce i s-a vindecat piciorul. La care, toţi oamenii iar îl căinau pe bătrân, care iarăşi le explica:

- Ghinion? Cine poate să ştie…

Totuşi, la ceva vreme după accident, un război a izbucnit şi toţi flăcăii din sat au fost înrolaţi, cu excepţia băiatului bătrânului, fiind expuşi la vitregii şi la pericole înfricoşătoare. Numai băiatul bătrânului era în jurul casei, ajutându-l pe acesta cum putea şi el.

Aşadar, noroc sau ghinion, nu avem cum şti cu adevărat. În timp, poate vom afla, dar acum nu.

E drept că nu avem de unde şti dacă e noroc sau ghinion ce ni se întâmplă, însă oricum ar pica nefericirea, bine nu-ţi este. Bucuria din suflet trebuie scuturată şi smotocită până îşi revine la capacitatea maximă. Trebuie să-mi ies şi eu din rutină, încep să mă gândesc la 1 Decembrie cât de bine pică, că aş putea cu doar 2 zile libere să-mi fac un concediu foarte frumos pe undeva prin ţară, unde să-mi încălzesc ciolanele la focul din şemineu, tolănit pe o laviţă şi sorbind cât mai zgomotos posibil dintr-o ţuică de prună, în timp ce privesc satisfăcut la inimioara mea cum stă înghesuită în coasta mea, dormind cu ochişorii ei cei verzi închişi şi după zâmbetul satisfăcut de pe faţă visând probabil la cum mă stresează ea pe mine când mă linge pe nas (şi mie nu-mi place, teoretic). Cum scriu toate astea acum, parcă îmi revine şi mie buna dispoziţie, şi îmi aduc aminte de cât de puţin îmi trebuie câteodată să fiu cu adevărat fericit. Foarte puţin. Fericirea parcă vine din suflet, pâş pâş, privind pieziş să vadă dacă-i binevenită, pe când nefericirea vine din exterior, directă ca un croşeu de stânga, parcă trântind uşa şi învăluindu-ne cu o răsuflare de gheaţă.

Oare, dacă stau tot aşa, în aceeaşi rutină servici – somn – servici, trăind cu adevărat doar sâmbăta şi duminica, când teoretic putem să ne revenim, dacă tot aşa continui, nu obţin acelaşi rezultat?

Am citit pe undeva că nefericirea poate fi îndulcită, şi chiar doborâtă, prin simplul fapt al schimbării. Schimbând acţiunea imediată, schimbând modul în care gândim, poate chiar prin visul cu ochii deschişi. Pe mine mă ajută. Mă ajută şi când privesc o poză a soţiei. Nu ştiu voi, dar eu, câteodată, când ajung mai repede acasă înaintea ei, şi mă simt epuizat, nervos şi nevricos, mă apuc să adulmec perna pe care a dormit inimioara mea. Acel parfum delicat al pielii, al părului ei mă schimbă, mă relaxează şi mă face să zâmbesc. Ajung uneori să stau ore întregi cu nasul în perna ei, lăsându-mă în voia sentimentelor. Aşa apare la mine fericirea, de multe ori. Ştiu, sunt îndrăgostit, şi n-am ce face. Şi nici nu vreau să fac ceva în privinţa asta. Voi doar să-mi aduc aminte, pe această cale, mie însumi şi poate şi vouă, celor ce mă citiţi, de o adiere de fericire, o mireasmă de nebunie şi un strigăt de putere, toate pentru a vă pune un mic zâmbet pe faţă. Măcar aşa, de amintire. Eu mi-am adus aminte, şi sunt acum mult mai fericit decât atunci când am început articolul ăsta ciudat. Voi?