Criza din buzunar.

Ştim cu toţii şi ce-i criza, şi ce nu-i. Peste tot în media ni se spune în detaliu şi amănunţit fiecare problemă de care ne (sau am putea să) ne izbim. De la şomaj, la creşteri de preţuri, sau după caz, la scăderi de preţuri. Criza este disecată şi discutată, încât la un moment dat posibil să uităm chiar chestia principală. Adică, întrebarea cheie: Cât mai ţine şi unde se opreşte? Toate deciziile importante pe care le trebuie să le luăm, le concepem cu aşa ceva la bază. Mă descurc sau nu? Mă bag sau nu? Buzunarul propriu suferă în tăcere, şi aşteaptă vremuri mai bune. Ne împrumutăm de la prieteni, colegi, rude, până la salariul următor, care oricum nu ajunge la ce vrem să facem cu el. Eu vreau casă. Nu mă pot înhăma. Eu vreau maşină. Nu o pot duce. Eu vreau avion. Eu vreau. Aşa începe fiecare vis frumos, sau coşmar.

Până la urmă, nu criza ne omoară, ci incertitudinea. Drobul de sare. În imobiliare cumpărătorii aşteaptă să pice preţurile, vânzătorii aşteaptă să le spună cineva cu cât şi când să vândă. IMM-urile aşteaptă guvernul să facă ceva să le asigure finanţări, salariaţii aşteaptă să le spună cineva că s-a terminat criza, că nu vor fi daţi afară, statul aşteaptă să treacă criza de la sine fără să facă nimic. Măsurile puternice se lasă aşteptate. Nu se doreşte încă suficient de mult schimbarea. Încă se mai speră că totul va trece ca un vis urât şi se va putea continua ca şi înainte, cum a fost, cu construcţii, cu fraieri, cu poveşti de adormit copii. E ca în Caragiale „Să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic”. Toţi aşteaptă. Criza de fapt asta face din oameni. Îi îngheaţă. Teama de a nu face vreo greşeală transformă orice decizie într-o bombă cu focosul aprins. Şi atunci, oamenii aşteaptă. Până când? Până când sunt forţaţi să ia o decizie. La fel şi cu preţurile apartementelor, la fel şi cu preţurile bicicletelor. În afară de mâncare, tutun şi băutură, totul este moft. Avem de vânzare un apartament? Tai din cumpărăturile de haine, din abonamente, din tot ce nu-i esenţial (băutura, mâncarea şi ţigările îs esenţiale, pentru unii) şi aştept să vină cumpărătorul optim, care să cumpere ce-i vând eu. Nu să vând eu ce vrea el să cumpere (adică să scad preţul la apartament), ci prefer să nu-l scad şi să aştept fraierul – ăăăă, cumpărătorul. Aşteptare. La fel şi politicienii. Ei speră să treacă totul de la sine.

Legea conservării energiei în societate (lege inventată de mine, na!) spune că dacă nu se întâmplă ceva, orice, de aşa magnitudine încât să genereze o anumită inerţie, lucrurile vor merge la fel. Adică nu se schimbă trendul. Fără să faci ceva care să genereze o anumită inerţie socială, adică să scoţi destui oameni din starea de aşteptare, de amorţeală, nu poţi evolua. Nu faci nimic, atunci lucrurile merg din rău în mai rău. Faci ceva dar care nu este suficient, la fel. Dai cu pumnul în masă şi forţezi lucrurile, chiar în rău, inerţia generată ar putea convinge oamenii să iasă din amorţeală şi să facă ceva, cu rezultate chiar pozitive. Adică dacă faci ceva suficient de prost încât să scoţi oamenii în stradă, atunci e posibil să schimbi lucrurile în bine. Contează însă să faci ceva la scară suficient de mare. Poţi spune, în mare, că din cauza lui Ceauşescu şi a acelei Elene, am renunţat la comunism. Că s-a întors comunismul, asta e altceva. Dar este o cauză directă a revoltei din 1989. Faptul că ne-a mers suficient de prost, încât atunci când cineva a strigat în gura mare jos comuniştii toţi i-au urmat exemplul, e o cauză directă a revoltei. Dacă ne mergea bine, probabil că nu se întâmpla nimic. Prin urmare, trebuie ceva să ne scoată din amorţeală. Trebuie să atingem punctul critic, iar acesta odată atins ne vom trezi că nu mai e o chestie de alegere personală, ci schimbarea se va impune de la sine.

Revenind la buzunarul propriu. Ce-i de făcut? Eu, personal, aştept. Nu se întâmplă nimic care să mă facă să cred că lucrurile se vor îmbunătăţi. Căsuţa din Grecia la care visez de ceva vreme se îndepărtează de mine tot mai mult pe zi ce trece. Pensia se îndepărtează de mine tot mai mult pe zi ce trece. De fapt, nu ştiu ce voi face anul viitor. Vom mai fi pe aici sau nu? Ce se va întâmpla cu noi? Acuma, de mine e bine, că am cu cine împărţi şi binele şi răul. Şi la nevoie, puterea mea nu stă doar în mine, ci şi în familie. Solvabil sunt. Dacă e nevoie, vând tot şi o iau de la capăt, că n-o fi bai, că putere încă mai am s-o iau cu începutul, chit că mănânc din nou pâine cu ceai, şi din nou să sper că mâine o să mai am bani de pâine. Îmi aduc aminte, acum vreo câţiva ani buni, pe când eram proaspăt angajat, că n-aveam timp de nimic. Plecam dimineata la 7:30 la muncă, şi veneam seara, cel mai devreme la ora 7 sau 8 seara. Erau zile când ajungeam şi 4 dimineaţa, la închideri de lună, când calculele de provizioane trebuiau supravegheate manual, iar coeficienţii de ajustare la garanţii se introduceau de mână, în foxpro. N-aveam vreme să mă plictisesc. Beam o bere cu prietenii sâmbăta şi duminica, iar în rest ajungeam acasă şi mă culcam fără să mănânc. Muncă şi somn. Se poate şi aşa.. Acuma, bine, ajung mai repede acasă, dar lucrurile se pot schimba. De nevoie, faci orice. Sunt oameni ca şi mine, care de la funcţii de conducere în românia au ajuns salahori în ţări străine. Şi nu s-au plâns. Au luat-o de la început, şi în timp, au ajuns să fie din nou în funcţii de conducere. Efortul, munca susţinută şi calităţile oamenilor se recunosc mai repede într-o ţară civilizată decât la noi, în românia. Şi acum acei oameni recunosc că, spre exemplu, decât şomer în românia, mai bine şomer în Germania. Oriunde în lume, într-o ţară civilizată, şi destul de avansată cultural, dacă chiar vrei să munceşti, vei putea. Nu azi, dar mâine sigur. Dacă vrei. Criza e criză, vine şi trece. Dar trece mult mai greu dacă guvernul şi societatea nu face nimic. Într-o ţară puternică, oamenii se unesc, guvernul face ceva, sau măcar nu pune piedici, iar criza trece. Dacă vrei să munceşti, şi nu găseşti în domeniul tău, poţi să găseşti cursuri de reconversie profesională, poate chiar subvenţionate, şi eşti ajutat să te adaptezi. Dacă nu te dai bătut, şi vrei să reuşeşti, să faci ceva, eşti ajutat. Sau măcar nu îţi bagă nimeni beţe în roate. Discutam cu cineva, astăzi de chestia cu „şomer în Spania/Germania, şomer în România”. Unii, şomeri, spun că nu au cum să mai stea în Spania, că nu au de unde să plătească chirie. Vorba amicului, ăştia au uitat că Spania nu înseamnă doar Madrid sau locul unde ei şi-au pierdut locul de muncă. Când eşti şomer, fie că eşti în românia, fie că eşti în Uagadugu, nu-ţi poţi permite luxul de a strâmba din nas. Te iei, fain frumos, şi o iei la plimbare, şi cauţi să găseşti un loc de muncă. Dacă îl găseşti la 800 de kilometri de locul unde stai acum, te muţi. Te plimbi după locul de muncă. Nu este necesar să stai în acelaşi oraş. Şi amicul, tot şomer momentan. Şi ia şomaj vreo 800 de euro, după ce-i trage asigurarea de sănătate, şi tot el spunea că şi contribuţia pentru pensie, deşi mă îndoiesc. Teoretic indemnizaţia de şomaj trece de 1.000 de euro, în cazul amicului meu. Eu, nu iau atâta salar, în românia, deşi foncţia foncţie, serviciul serviciu, remuneraţia, după posibilităţi. Tot el îmi spunea că reconversia profesională, pentru el, e gratuită. E ajutat, dacă vrea, de către firma la care lucrase, în colaborare cu statul spaniol, să îşi schimbe calificările. Nu are rost să discutăm beneficiile reale din ţările dezvoltate, chiar pe timp de criză. Totul depinde de voinţă şi de dorinţă. Mi-ar fi foarte greu să mănânc iar ceai cu pâine prăjită dimineaţa la prânz şi cină, dar dacă mă susţine şi nevasta, şi eu o susţin pe ea, cred că n-ar fi imposibil să trecem peste. Sper să nu citească, totuşi, postul ăsta… Care naiba mi-ai şutit caşcavalul, bre?