Ponderings on a utopian future

Cât de departe ai merge pentru a-ţi asigura un viitor plin de bucurii? De-alea materiale, pentru că sănătatea şi înţelegerea în familie nu ţi le poate asigura nimeni, deşi în unele cazuri Ăl de Sus este nominalizat… Ce ai face altfel dacă ai şti când vei ieşi la pensie şi cum?

Aaaa, dar vrei să ieşi la pensie, sau vrei să te rostogolească în groapă direct de la birou? Nu ştiu ce va apărea în următorii douăjde ani. Habar n-am. Însă tot ce se discută acum şi la televizor, în ziare, şi între găştile de pensionari ce ocupă băncile din parcuri pentru înfricoşătoare şi interminabile partide de şah sau table, arată că majoritatea oamenilor cred că vom fi la fel. Nu vorbesc de mai bine, sau de mai rău. Ci doar de perspectiva schimbării. Nu îşi poate imagina nimeni cum va fi peste 20 de ani. În 1990, spre exemplu, nimeni din ţara asta nu-şi imagina cum se va schimba viaţa lor, cum vor arăta sau ce vor vrea ei. O naţie a fost luată prizonieră de consum, de avariţie şi de propriile ego-uri umflate. Dacă n-ai casă, sau apartament, n-ai nimic. Cum să ajungi la bătrâneţe fără să ai nimic? Cum să te distrezi, când n-ai asigurat copiilor o casă, un apartament, o viaţă? Trebuie să te sacrifici, pentru ca ei să aibe de toate. Nu contează ce vreau ei, sau ce vrei tu, contează că tu trebuie să faci în aşa fel încât să nu râdă vecinii şi rudele de tine. Copiii nu ştiu ce vor, sunt visători, treaba ta e să îi faci realişti, să îi faci să se supună şefilor, să muncească din greu când sunt priviţi, să ciupească atunci când nu sunt priviţi, să şadă în banca lor, fără să mişte. De asemenea, trebuie să îi înveţi să respecte părinţii, să respecte bătrânii, să nu iasă din cuvântul lor şi să accepte tot ce li se spune, pentru că e pentru binele lor.

Say whaaaat?

Respectă legea, respectă munca, respectă omul. Atât.

Ai vârsta la care poţi munci? Munceşti, meriţi respect. Nu munceşti, nu meriţi respect. Tot ce generează bani este muncă. Chiar şi datul cu peria prin toalete. Făcutul banilor din piatră seacă, merită respect, ca şi gânditul.

Culoarea nu merită respect. Nici albul, nici negrul feţei. Nici cele intermediare.

Faptul că ai 80 de ani nu te face brusc demn de respect. Faptul că te-ai născut, însă, te face demn de respect.

Nu ştiu cum, în percepţia mea, există două tipuri de respect, cel minim, obligatoriu, pentru om, şi cel maxim, opţional, pentru faptele lui.

Nu ar trebui să existe indulgenţă în faţa legii. Iar legea ar trebui făcută pentru a facilita fericirea cetăţenilor. Ai greşit, plăteşti, fie că ai depăşit viteza legală cu 2 km/h fie că ai traversat o stradă printr-un loc nepermis, sau, culmea tupeului, ai aruncat o hârtie pe stradă. Dacă vrei să fii apărat de gunoaie, de urlete, de nesimţiţi născuţi cu volanul în stânga şi schimbătorul în dreapta, atunci trebuie să te supui şi tu legilor, la fel ca şi cei pe care îi vrei supuşi. No second chances, zero tolerance and no double standards.

O ţară care visează la ordine şi disciplină, dar care vrea să se aplice ordinea şi disciplina doar celorlalţi, aia nu-i ţară, e haos. Un conducător puternic, sau dictatura, n-are a face cu ordinea şi disciplina. Are a face cu interzicerea libertăţilor individuale. Ordinea nu se realizează prin dictatură, ci prin aplicarea legii. Momentan, la noi nu se aplică legea. Faptul că sporadic se mai întâmplă minuni, nu înseamnă că se aplică legea. O lege fie se aplică, fie nu. Bunul simţ e măsura, nu numărul de dosare soluţionate. Atât viteza cu care se soluţionează trebuie să se supună bunului simţ, cât şi legea. Numărul, ăla nu contează atât. Calitate, nu cantitate. Nu cred că vrei să ţi se taie o mână, precum în Sharia (legea islamică) pentru că ai furat o bucată de pâine, iar altul care jefuieşte o ţară întreagă să scape pe motiv că are imunitate parlamentară sau pentru că este dictator şi toţi i se supun. Iar pentru asta, avem nevoie de ordine şi disciplină, de libertate şi de supunere doar în faţa legii, nu în faţa oamenilor sau simbolurilor. Cum se traduce asta? Adică să ai o lege care să fie în folosul cetăţenilor, nu anumitor persoane sau simboluri, obligaţia de a o respecta şi controlul respectării (disciplină şi ordine) şi posibilitatea de a o contesta, dacă se consideră că nu este bună (libertate). Aşa cred că ar trebui să fie.

Şi dacă tot suntem la capitolul teorie şi utopie, voi ce ziceţi, cum s-ar putea face poporul român să vrea aşa ceva?