Eu, acum

Având în vedere lipsa prelungită de pe blog, trebuie să spun că îs foarte supărat, în sensul bun al cuvântului. Am fost certat că nu sunt în stare să menţin un angajament pe termen lung, că dacă nici blog-ul nu-l pot ţine, mai ales că nu cere de mâncare, apăi cu restul ce fac? Recunosc dreptatea, şi o preţuiesc, şi sper doar să fac faţă. Pe viitor. Atentie, post enorm si deprimant.

Bun, acuma, trebuie să recunosc măcar pentru aceia care m-au certat, că supărarea mea n-are legătură cu ei. Ba chiar mă bucur că m-au tras de urechi. Măcar ştiu cine mi-s cititorii fideli. Îs supărat pe situaţie, pe nebunia din jur. Am venit din concediu şi parcă am nimerit într-un viespar, într-un clocot nervos de stress şi boală. Da, boală. Îs pe cale să mă dau bătut, în lupta cu ăla micu¢ din mine, şi să mă conformez aşteptărilor. Că în momentul în care viaţa va deveni servici – somn – servici – somn, fără distracţie, fără aşteptări decât cele legate de felul de mâncare şi un concediu pe an (celălalt fiind concediu activ, de muncă pe frontul de est al chestiilor casnice), copii în medie 0,85 , deşi mă întreb cum naiba calculează ăştia statisticile, că dacă iese aşa înseamnă că se va naşte bebe meu cum m-am născut eu, 2,4 kile dezosat – revenind, concediu la mare (la noi) şi la munte (la ei), grătare în weekend, berici la fotbal (la televizor), că dacă toate astea se petrec aşa, apăi io voi fi mort sufleteşte. Că aşa simt eu.

Mi-ar place să cred că nu ne schimbăm, că nevasta va fi la fel de nebunatică, că va motroşi în continuare purceluşii de o lună ai socrilor + pisica + căţelul, strângându-i în braţe şi alintându-i şi jucându-se de-a avionul cu ei (şi arătând cum va fi viitorul copiilor potenţiali – plin de fericire şi nebunie) – mai puţin cu căţelul, că eu mă voi lăsa în voia ei ca şi până acuma şi voi fi la fel de bolund ca până acuma. Zău dacă nu.

Problema e că în ultimele săptămâni exact asta nu am făcut. A taste of things to come. M-am schimbat niţel.

Încă nu mi-am revenit pe deplin. Şi când am zis boală, nu m-am referit ad literam, ci la figurat, cu sensul de boală pe fond nervos. Nebunie. Că aşa e la români, dacă suntem nebuni, măcar să fim fruncea, adică ăi mai ăi dintre zâmbăreţi. Multe chestii au ajuns la scadenţa pe aici, şi au ajuns să mă toace precum picătura chinezească sub forma unui baros. Şi mă clatin, tot mai tare. Credeţi în ăl de sus? Foarte bine. Eu nu. Sau mai bine zis, nu sub forma în care cred majoritatea. Nu cred în magie, nu cred în moaşte, nu cred în sfinţi, nu cred în treimi, sfinţenii, duhuri, draci şi îngeri. Dar recunosc, evadarea din realitate devine tot mai presantă şi mai necesară, cu condiţia să nu depăşesc limita. Evadarea din realitate apare sub forma World of Warcraft la mine, o lume în care am controlul asupra a ceea ce se întâmplă. Şi îi văd atracţia subtilă, acea atracţie care a dus în lumea asta la o adevărată obsesie. Pentru mine e World of Warcraft, pentru alţii e biserica, politica, sau diverse alte activităţi gen grădinărit. Acum înţeleg eu pe unii şi pe alţii cu grădinăritul sau croşetatul. Ăştia care nu se dau bătuţi au toate şansele să ajungă dependenţi de ceea ce le oferă controlul asupra lumii, fie el şi doar aparent sau fie lumea doar sub forma fanteziei.

La iq-ul meu, deloc de lepădat, eu nu văd nici o scăpare. Singurele clipe de fericire absolută apar când moţăi în braţele nevestei, în pat (nu vă gândiţi la ce mă gândesc eu, că nu-i aşa), când nu trebuie să gândesc. În rest, ghemul din stomac se amplifică pe zi ce trece. Nu am adus vorba de iq ca să mă laud cumva, că acilea e vorba doar de partea nasoală. Iq-ul acesta nu mă lasă să cred nimic din ce se spune în media, fie că-i vorba de televizor sau de ziare, pentru că judecă. Mă întreb cum e posibil să fim noi mai deştepţi decât alţii. Fericiţi cei săraci cu duhul, că ei habar n-au ce-i aşteaptă, şi mai pot spera. Eu nu mai pot. Am renunţat la speranţă. Trăiesc de pe o zi pe alta. Revin, mă întreb cum e posibil să fim noi mai deştepţi decât alţii. În alte ţări (dezvoltate) se face ceva, concertat sau nu, se sforţează, se încearcă, se zbate, există acele guverne alese cu adevărat pentru a face ceva pentru popor. Şi cu toate astea, la ei criza a pornit mai repede, şi abia spre sfârşitul anului întrevăd speranţe de redresare. De stopare a scăderii. Nu de revenit la forma iniţială, ci de creştere. La noi se foloseşte doar hau-hau-ul, tam-tam-ul şi scandalul. N-au nici măcar o umbră de înţelegere, de idee despre cum să combaţi criza. Nu au făcut absolut nimic pentru a ieşi din criză. La noi, dacă nu te sufoci singur în rahat, statul vine, îşi suflecă mânecile şi-ţi afundă chiar el capul în rahat, să fie sigur că te sufoci. Nu avem măsuri, nu avem fiscalitate stabilă, nu avem investiţii în infrastructură, nu avem susţinerea firmelor, avem însă susţinerea populaţiei. 50% din populaţie au fost ajutaţi sub o formă sau alta, chiar preşedintele ţării o spune. Teoria ciupercilor a sărit din armată în politică. Suntem ţinuţi în întuneric şi hrăniţi cu rahat. Şi ne place gustul.

Avem elodia, avem oteve, avem nurori pentru soacre, avem fete pentru taţi, avem manele, avem valea prahovei, avem litoralul mării negre, avem pe boc, avem pe băsescu, avem pe geoana, avem europarlamentari pe vadim, pe becali (observaţi că pe eba am lăsat-o deoparte, deoarece are marea şansă de a nu fi ca şi restul, de a nu fi versată în dâmboviţenisme şi iliescisme, plus alte isme, în limbaj de lemn şi în arta de a spune prostii fără să roşeşti. Încă.), avem şi capra vecinului moartă dar tot ni se pare mai frumoasă şi mai productivă decât a noastră, chit că-i vie şi i se văd coastele. Ne place să nu fim responsabili pentru nimic, ca să avem pe cine înjura. Vă promit solemn, cu mâna pe inimă, că dacă şi anul viitor va fi la fel, îmi iau nevasta şi plec spre nord. Anul ăsta se vehiculează că jumătate din firme vor da faliment, că economia va scădea cu 9% (în termeni statistici) şi cu 30% în termeni reali pe anumite sectoare cum ar fi industria prelucrătoare, construcţiile şi serviciile. Dacă nu avem creştere economică nici anul viitor (şanse foarte mari de aşa ceva), şomajul creşte şi economia derapează pe marginea insolvenţei ca şi anul acesta, apăi în mod sigur bani de pensii nu vor fi, şi nu mai are nici un rost să mă mint singur şi să contribui la fonduri de asigurări sociale şi pensii de stat cu bani cu care aş avea mai multe şanse de a-i mai vedea vreodată dacă i-aş juca la loto. Că servici în mod sigur n-o să mai am. Ce dacă am datorii, că datorii are 90% din populaţia adultă a româniei. Ziceam că lucrez în sistemul bancar. Aici cuvântul cheie este profit. Nu ai profit, nu exişti. Ca să ai profit, trebuie să dai credite. Poţi să îţi susţii reţeaua din comisioane şi spread-uri de curs valutar, dar pe termen scurt (mai mic de un an). Pe termen mediu şi lung, o reţea mai mare de 100 de unităţi poate supravieţui doar dacă dă credite. Şi dacă nu se dau credite, mai mult de jumătate din reţeaua bancară a româniei va dispărea într-un an de zile. Mai ales dacă le ajută şi statul cu prostii de genul Robin Hood. Robin Hood a fost un hoţ. De acord, a fost popular (dacă e să credem cartea), dar tot un hoţ a fost. Şi le place oamenilor asta, să iei de la bogaţi şi să dai la săraci. Chit că nu-i legal, că se dă o lege şi devine legal. Chit că nu-i corect, că prin argumentul majorităţii, a masei de manevră îndobitocite de ştiri senzaţionale devine corect. Robin Hood este mai nou gândire de asistaţi social. Dă-mi un hamburger astăzi, şi-ţi voi plăti cu plăcere marţi. Care marţi? Păi în prima marţi după ce mor. Halal treabă. Popeye ştia ceva.

Credeţi în minuni? Nu alea de zi cu zi, pe care nu le bagă nimeni în seamă. Alea de genul celei de-a doua coborâri a … ălui de sus. Ar intra în aceeaşi categorie cu revenirea economiei româneşti, fără să fie ajutată de nimeni şi nimic. Suntem chintesenţa liberalismului economic. O mulţime de analişti economici de peste hotare, plus Patriciu şi Ţiriac de pe la noi susţin că statul nu trebuie să se implice în economie. Dragilor, păi în românia exact asta se întâmplă. Economia şi statul merg pe căi paralele, nu se ating neam. E o adevărată plăcere să vezi cum economia de piaţă, cea adevărată, e considerată duşmanul neamului, de către alde iliescienii de modă nouă. Dacă se întâmplă minunea asta, am putea să patentăm metoda şi s-o vindem americanilor. Nu de alta, dar să ştie şi ei cum se poate obţine creştere economică făcând absolut nimic. Avem douăzeci de ani de la revoluţie. Douăzeci. O decadă. Şi n-am depăşit încă gândirea comunistă. Ba mai mult, facem ce putem pentru a reveni în comunism. Comunismul înseamnă centralizare a deciziilor economice, fiscale şi sociale, absolutism în conducere şi egalitate forţată pentru toţi. Asta vrem. Majoritatea. Vrând nevrând, ne duce valul şi pe noi cei care nu dorim asta. Partea bună e că vom obţine cetăţenie străină doar menţionând că suntem discriminaţi aici, în românia, şi arătând buletinul.

Comments off.