Noroc sau altceva?

Am avut un chef nebun să fug de toate, şi de toţi. Am luat neplăcerile din ultima vreme drept modalitatea prin care universul îmi ţipă în urechi „Trezeşte-te, bre, că-i de rău”. Am făcut tot ce trebuie să anulez ţiuitul dintre urechi şi să mă scutur ca o găină, de praf.. Am reuşit.

Pentru că toţi aţi fost drăguţi şi binevoitori, şi m-aţi răbdat, trebuie să subliniez că în discuţiile despre modificarea comportamentului am fost niţel criptic pe bună dreptate. N-am gândit, ăsta e răspunsul corect. De multe ori mi se întâmplă să fac multe chestii doar pe bază de instinct, şi … de fapt, cele mai bune hotărâri, le-am luat în baza instinctului. Am ajuns la performanţa de a face colegii să se uite instinctiv la cer când eu trebuie să ies undeva, că de obicei când trebuie să ies eu afară iese şi soarele, să-mi facă cu ochiul. Sunt un tip deosebit de norocos, în ultima vreme (a se citi ultimii 5 ani), de când m-am căsătorit. Am avut şi probleme, şi certuri, şi discuţii, şi plânsete, şi văitături, de ambele laturi, şi m-am îmbunătăţit continuu. Dar odată cu asta, a apărut şi norocul acesta, bată-l vina.

Norocul meu m-a ajutat să vând maşina precedentă chiar înainte să dea criza, la un preţ foarte bun. Norocul m-a ajutat să-mi găsesc un servici grozav, în care pot să mă desfăşor cum vreau eu, chiar înainte să dea criza (că de nu mă mutam, eram fiul ploii). Norocul m-a ajutat să mă schimb în aşa fel încât să pot oferi celor dragi ce am mai bun din mine. Norocul m-a ajutat să găsesc locuri de parcare, şi mi-a aprins lumina verde a semafoarelor în faţă. Norocul m-a ajutat să îmi pot face pe plac, să mă bălăcăresc în senzaţii, mirosuri şi sunete care de care mai frumoase, oriunde am umblat şi orice am făcut. Sau, ăsta e noroc sau altceva? Poate răbdare?

În ultimele 6 luni, şi de când am şi blog-ul acesta, parcă am renăscut. Nu ştiu cum e la voi, dar eu de la o vreme am impresia că mă trezesc dintr-un vis.. Am început să gândesc, să acţionez, să schimb, orice. Şi nu-mi pot imagina cum de-am reuşit să trăiesc atâta vreme fără să fiu aşa. Asta înseamnă oare maturizarea?

Încet încet, se duc şi vechile deprinderi, vechile plăceri şi neplăceri, uitate în colţul prăfuit al minţii. Chestii şi obişnuinţe care au săpat făgaşe pe neuroni, care au condiţionat răspunsuri, toate se duc. Rămâne doar de văzut, eu oare unde mă duc?

Norocos îs, nimic de zis. Drept mai e că am şi tras destul să ajung unde am ajuns. Şi cum zicea şi Manole:

Când visam că mut munţii… prima oportunitate, eram prea departe de gară… când ştiam să mut munţii… a doua oportunitate, trenul a trecut cu viteză prea mare… iar azi, când munţii mă cunosc şi trenul a oprit în staţie… mi-am dat seama că nu mai doresc să plec nicăieri…

Are mare dreptate. Multe mi-am dorit, şi acum parcă văd cu ochii minţii cum eram şi ce-mi doream. Şi mă bufneşte râsul pe sub inexistenta fostă mustaţă pe care o mai am. Bre, tinerel şi doritor de plăceri hedoniste eram, şi cum visam eu una şi alta.. Şi ce-am ajuns să visez acum. Fericire. Doar atât.

Nu vreau cerul, luna şi stelele, vreau doar să fiu fericit alături de cei dragi. Şi sunt. Iar norocul. Şi timpul.

Tind să cred că ăsta nu-i noroc, ci doar pur şi simplu răbdare. Timpul vindecă, hrăneşte, creşte şi hotărăşte. Problema e că ne duce spre groapă. Dar nu-i bai. E doar noroc. Păcat doar că ne trezim doar de la o anumită vârstă şi recunoaştem valoarea adevărată a răbdării.. Sper doar să nu fie prea târziu pentru mine.