România mea

După cum vă ziceam, am hotărât brusc şi dintr-o dată împreună cu nişte prieteni să nu stăm pe-acasă. Şi să plecăm lela, cât mai departe. Şi-am ajuns departe. Bun, la mine a fost şi dispoziţia ceva mai întunecată decât de obicei, datorită unor şuturi în partea dorsală încasate de subsemnatul, şi dorinţa de a face ceva ieşit din comun, aşa că vineri 1 Mai am hotărât să fugim la Orşova. Sâmbăta. Şi să venim înapoi duminica. O scurtă plimbare în natură.

Bun, am părăsit locurile natale dis de dimineaţă, pe la 9:30 (că asta-i pentru mine trezit cu noaptea-n cap), direcţia Sarmisegetuza. Că era-n drum. După ieşirea de la Sebeş, înjurat de mama focului pe cei de la drumuri, care pe lângă că frezaseră bunătate de drum european de semăna cu unul judeţean, mai şi lucrau. Ok, după prima reacţie, mi-am zis, măcar bine că muncesc băieţii. Dar surpriză.. Pe marginea drumului, şocul şocurilor, un tasator de cela greu, răsturnat. Bre, dacă ăla se răstoarnă, apăi ce să mai zicem de alte cele… Ia-n daţi pe mâna ăstora un Hummer, să vedeţi cum stă într-o aripă mintenaş…

Ok, făcut stânga la cotitură, fuga spre Călan – Haţeg. Drumul bunicel, având în vedere că e proaspăt făcut şi distrus, cu doar vreo câteva semafoare care încurcă binişor.. Căutăm Sarmisegetusza. Potrivit Lola spre destinaţie (GPS-ul, că are voce d-aia sexy), găsit localitatea. Mă aşteptam, drept să vă zic, la cine ştie ce chestii interesante dacice. Wrong! Cele mai interesante fură (au fost) cele romane. În rest, adunătură de pietre, cu vreo câteva livezi ale oamenilor printre ele. C-aşa-i în fotbal. Măcar de ştiam că putem să intrăm şi prin grădinile oamenilor, nu mai plăteam bilet. Dar noi am plătit.

Oricum, interesant loc, ce a generat vreo 3 ceasuri bune de discuţii apropos de viaţa pe vremuri şi viaţa acum. Alea vremuri. Tot înainte, că înainte era mai bine. Dacă stau să mă gândesc la săracii romani (nu români), care mulţi aveau şi încălzire în pardoseală, şi încălzire centrală, cu băi de felul celor la care visează mulţi dintre români, ce rău au dus-o.. Şi ce stress aveau.. Dar întotdeauna se găseşte careva să strice totul.. Plus de asta, ia cujetaţi niţel, ce clădiri mai ajung să reziste 1.000 de ani, aşa, ca să vă stric ziua.. Că ştiu pe cineva care a cumpărat un apartament din cele noi, făcute proaspăt, şi care în momentul în care a umplut cada de vană cu apă a constatat că a pornit la vale. Vana. La vecinul de dedesupt. Cu tot cu apă. Uitase constructorul să bage destul fier în podea, bag seama..

Revenind, totuşi…

De acilea, am zbughit-o să vedem defileul Jiului, cu preafrumoasele sale serpentine care numai asa nu-s.. Jalnic. Drumul printr-o frumuseţe de peisaj pitoresc, mai degrabă o încercare pentru 4×4-ul nostru, care sughiţă şi tremură la fiecare groapă mai măricică. Plin de mizerii şi gunoaie, pe care dacă reuşeşti să le ignori, îţi dai seama ce au reuşit înaintaşii noştri când au construit calea ferată pe acolo..

Petroşani (sau Targu Jiu), cu un avion monument. Interesant.

De acilea, am fugit spre Baia de Aramă. Paradis pe pământ. Nu ştiu ce şi cum, dar oamenii de pe aici au un peisaj grozav, dar şi drumuri pe măsură. Puţine locuri pe care le-am văzut rivalizează cu splendoarea şi măreţia peisajului. Şi o curăţenie de mă credeam prin Austria. De vis.

Herculaneum. Interesant, plin de kitch-uri şi clădiri dărăpănate. O experienţă interesantă.

Orşova. Căutăm cazare. Nimic. Criză, bade, nu aşa.. Nu de-aia economică, ci criză de locuri de cazare. Nimic liber. Absolut nimic, şi eram dispuşi să dormim claie peste grămadă, într-o singură cameră. Dezavantajele last-minute. Găsim şi pe Decebal. Pozăm.

Găsit şi Cazanele. Nu pricepem de ce se numesc aşa. Ce fierbe? N-am văzut. Primit SMS de la sârbi că am ajuns la ei. Privit lung unii la alţii şi scobit prin buzunare după paşapoarte. N-aveam, normal. Înghiţit în sec, suduit la Lola că ne-o băgat pe la mama supărării, verificat cu harta. Eram încă la români. Dar prea aproape de sârbi şi intrase roaming-ul. Înghiţit în sec din nou, când am intrat pe la fiecare pensiune văzută. Avem, dom’le, la pensiuni şi hoteluri pe Dunăre, pentru toate gusturile, inclusiv cele mai exclusiviste ale mele. Rupt inima-n două, şi făgăduit pe Allah şi pe Profeţi că mă întorc. Şi stau o săptămână, musai, numai pe ponton, cu undiţa în braţe şi laptop-ul lângă. Da, aveau inclusiv net wireless.

Căutat cazare. Găsit la Porţile de Fier. Motel Continental. Durere. De bine. Mai puţin bine timpul de servire la cină. Noroc că nu ne era prea foame, că am aşteptat să mâncăm 1 fel şi 1 desert aproximativ 3 ore. Şi jumătate. Mâncare grozavă. Somn de oameni osteniţi. Poze la Porţile de Fier. Plecat spre Strehaia.

Nu ştiţi ce-i Strehaia? Cică unul Leo de felul lui manelist, e de-acolo, şi mă gândeam că vedem nişte palate interesante. Văzut. Inclusiv unul la care i-am făcut poze că ne gândeam că-i hotel, plin de bun-gust, când colo proprietate privată. Nu pun pozele, că ies ciuruit. Poate. Dar foarte fain arăta proprietatea…

După vreo 50 de kilometri cu privirile în urmă, să nu care cumva să ne urmărească vreo poteră ad-hoc, am fugit spre Oaşa. Dar nu aşa, ci pe la Ranca.

Ceva de vis. Drumul, un coşmar. Noroc de 4×4, că altfel nu ajungeam nici la jumătatea drumului. Acolo, în glod şi zloată, nişte hoteluri şi pensiuni, ceva de vis. 3 şi 4 stele. Păpăm păpică bună la unul de 4 stele. Ne minunăm de privelişti de basm, şi ne imaginăm cu e aici iarna. Şi ne scuturăm cu groază când ajungem cu visul la drumuri şi poduri.

Căutăm drum spre Oaşa. Nem. Nem, că e plin de zăpadă. Pe aici nu se trece, ca la Oituz şi Mărăşeşti.

Ocolim, iar, pe la Petroşani, şi fuga spre casă. Două zile pline. Hait, c-o mai comit odată, cât de repede.

Rupţi de oboseală, dar fericiţi. A mai trecut, parca, o viaţă de om. Şi uite, tac din gură cu capitolul uite că se poate să avem şi noi chestii faine, dar nu se vrea. Care Austria, care Grecia, care Franţa. Dacă am avea infrastructură, curăţenie şi omenie pe la noi, vorbesc la nivel general, declarativ, fara exceptii, cum am văzut prin unele locuri din ţara asta, n-am avea criză economică nici dacă pică SUA. Parol.