Eheu, era odată ca niciodată..

Să muncesc pentru mine sau să muncesc la patron (stat, etc)? Asta întrebare existențială. Am început să (re)citesc Cracked.com, și am dat peste un articol care m-a făcut să cujet nițel peste nivelul meu. Așadar, acest articol e plin de păreri personale de clasa a 3-a (la propriu), pen’că zău dacă nu eram eu ăla care căsca din 3 in 3 secunde la ora de filozofie prin liceu (parcă!). Deci, viziunea proprie, neobturată de nimic, este în felul următor:

Bre, momentan trăim într-o societate în care nu există nimic mai distrugător decât spiritul de turmă al oamenilor. Nu contează ce faci, nu contează cine ești, câți bani ai sau pe cine ajuți în drumul tău spre groapă, că tot se găsește careva să zică de tine (sau de mine) că ești (sunt) un tâmpit, un profitor și un nemernic. Pe vremuri (vreo câteva sute de ani în urmă) era simplu. Teribil de simplu. Orice făceai aveai șanse mari să mori fără să poți face nimic. Venea năvălitorul? Probabil mureai. Venea ciuma? Probabil mureai. Statistic vorbind, doar ăia mai norocoși au reușit să trăiască. Speranța de viața nu depășea 50 de ani (la vârsta aia aveai deja nepoți), copiii aveau mai multe șanse să moară în primul an de la naștere decât aveau șanse să trăiască. Și deci, noi suntem ăia norocoșii.. Du iu fil lachii, panc?

Nu vorbesc de originalitatea ideii enunțate de mine, care lucrez în sistemul ticăloșit (de unde, ce interesant, fiecare doi din trei indivizi vor să iasă), că adică n-am supt eu destul sânge din bobor, amu vreau să mă și mut în alt domeniu?!? Nu-i vorba de mine, relaxează-te, e vorba de o discuție..

Vorbeam cu cineva din domeniul imobiliar, care îmi declara fără drept de apel, că noi, băncile, suntem de vină pentru economie și pentru ce-am ajuns în țara asta. Nu comentez chestiunea, dar vreau să supun părerii publicului o idee. Băncile vor credita când vor fi sigure că-și pot recupera banii și doar pe acei oameni. Firmele, din câte sunt, trei sferturi au fost înființate fie din dorința de a scăpa de șefi, fie din dorința de a scăpa cu profituri mari de taxe și impozite. Puțini sunt aceia care au făcut o firmă pentru a o lăsa și urmașilor lor.. Din viziunea unuia, în lada de gunoi a istoriei căutând, am găsit o variantă spre care, zic eu, suntem împinși, de natura umană, de evoluție și de cauzalitate. Și care generează următoarea întrebare:

Cum e mai bine? Să muncești la patron (stat) sau să muncești pentru tine?

Bun, excluzând varianta unor afaceri de miliarde, că n-avem mătuși precum Tamara, eu zic despre viitorul economiei că stă în micii întreprinzători de altă dată, în alde Matache Măcelaru’, Mitică Pantofarul, și alți miculuți de genul ăsta. Eu zic de noi că trebuie să ne regăsim fericirea de altă dată, și stilul de altă dată. S-a dus stilul en-gros-urilor gen Europa, Niro, sau cash&carry-urilor. Eu văd asta destul de bine… Apare nevoia de socializare, de acele magazinașe în care obligatoriu lucrau proprietarii, a căror nume începea invariabil cu numele patronului, și care nume era ceva de genul lui Trump din zilele de acum… Solid, de încredere și cu acea doză de familiaritate pe care am uitat-o în ultimii 50 de ani. Cu miros de scorțișoară, de piele întoarsă, de … nu știu cum să spun mai bine ca să înțelegi… de plăcere pură. De casă. Miroseau ca acasă. În care își făceau veacul diverse personaje care mai de care mai pitorești, în care se legau prietenii, în care mergeai nu numai să cumperi ceva, ci și să dai binețe și să schimbi amabilități despre vreme cu propritarul.. Cumva, cumva, realizăm că acel stil impersonal al marilor magazine e pe moarte.. Cum poți avea încredere și satisfacție în alde Carrefour, Billa? Nu te bagă nimeni în seamă. Și-apoi, omul întotdeauna a căutat să-și minimizeze durerea, fie ea și mentală. Dacă se putea fără efort, varianta logică apărea subit. Însă, zice subsemnatul, apare nevoia de plăcere. Este evident că deși apare tot mai multă informație, tot mai multă avere, suntem tot mai nemulțumiți. Și aici vom da lovitura.

Munca pentru oameni întotdeauna trebuie să fie plăcută, să tragi satisfacții numeroase și diverse din faptul că faci ceva. O răsplată, fie ea imediată sub forma reacției clienților tăi, fie ea un pic amânată, din perspectiva încasărilor lunare și anuale. Altfel apare ideea renunțării.. La fel și în diversele „job”-uri apărute de-a lungul timpului în viața oricăruia.

Vezi mătăluță, tre’ să înțelegem odată pentru totdeauna că munca la patron e pentru cei care vor să învețe, sau pentru cei care n-au de ales. Restul, trebuie să muncească pentru ei înșiși. Adică, trebuie să ne creem o clasă mijlocie. Că n-o avem. Micii proprietari. Dacă ai ceva pus deoparte, un spațiu comercial micuț, sau un apartament la parter, poate fi ușor de realizat. Dar nu-i pentru toți. Doar pentru cei care pot. Fără credit, fără datorii, fără cash-flow. Eventual, asociați. Doi, unul cu apartament, unul cu ceva bani, muncesc împreună, cot la cot. Zi de zi. Și muncesc pentru a reuși, nu pentru a pierde. Nu pornesc de la ideea că celălalt e țepar, sau că vrea să îl țepuiască. Pornesc de la încredere. Aici e durere, și salvarea. Încrederea. De aici trebuie să reconstruim, nu de altundeva. De la încrederea în oameni.

Eu, proprietar, lucrez în magazinașul meu, de 4 pe 6, și vând de la 8 la 18 ceva. Orice. Cafea, carne, lapte, cuie, ceai, orice. Locuiesc în magazinaș. O cameră mai încolo. Fără chirie, fără datorii. Cumpăr ce se vinde, și vând ce se cumpără. Lupt din greu să supraviețuiesc. Și cu tot cu impozitul lui Pogea, supraviețuiesc. Fără mașină pe firmă, fără casă pe firmă. Dar cu clienți fideli. Pe care-i știu pe nume. Care, dacă îs comerciant curat, la mine vor veni. Că n-au cum să meargă la Billa, la Carrefour, la Metro. Și n-au de ce, pentru cei 3-4-5 lei pe care-i lasă pe tejghea. Dar îi știu pe toți pe nume, îi tratez cu considerație, o poveste, le mai dau și pe datorie, ei îmi plătesc când pot.. Nu zâmbiți, că prin așa ceva s-a născut capitalismul. Nu mult de la puțini, puțin de la mulți.. Nu iritare, nervi și stress, ci înțelegere, liniște și economie. Gata cu „banii mei îs numai ai mei, banii firmei îs și-ai mei”.. Pui deoparte și pentru pensie, și pentru sănătate, și pentru viitor. Salar, taică, la firma ta. Concediu, din an în paști. Se spune că atunci când îți place ceea ce faci, nu muncești nici măcar o zi. Așa-i. Fiecare zi-i un concediu. După tipic. Crezi că-i greu?

Și despre ceea ce faci, sau vinzi, cunoști tot ce mișcă. Tot, de la gust, la formă și întrebuințare. Și dai sfaturi. Gratuite. Ajuți. Dacă-i nevoie, demonstrezi. Arăți, le dai să guste, să miroasă, să vadă. Ești acolo pentru ei. Asta înseamnă comerț. Nu „ia blugii neamule, doi la 10 lei”, că suntem prea săraci pentru chestii ieftine. Când iei un pantof, îl iei pentru 3-4 ani. Și dacă nu găsești pantofi de-ăia, cauți până-i găsești. Sau îi faci chiar tu. Meșteșugarul va reveni la căutare. Meseriașul. Nu vorbesc de construcții, ci de servicii normale. Coșarul. Pielarul. Măcelarul. Cel care are și interesul să servească ridicat calitativ, pentru că din asta trăiește. De nevoie, te înveți. Faci. N-ai nevoie de firme diverse de curățenie, sau de chestii ieftine care te țin 2-3 luni. Dacă dai 400 de lei și te țin papucii 3 ani, apăi e mai ieftin decât să dai 30 de lei tot la 3 luni. Calculează. Și calitate nu prea găsești în producția de masă. Decât foarte rar… La fel și cu cârnații, și cu pantofii.. Gata cu schimbatul mașinii o dată la 2 ani. Gândește. Dacă nu știi, stai ucenic undeva până știi. Sau mergi la școală, acolo unde știi că se face. Totul se adaptează, de la școli, la meserii.. Deja e mai profitabil să fii un zidar foarte bun, decât să fii director de bancă bunicel. Calificare, neneacă. Trebuie să supraviețuim.

Și parcă drag mi-ar fi să supraviețuiesc în condițiile de mai sus, decât în condițiile actuale. Așadar, dacă pot, aleg varianta self-employed. Dar trebuie muncit, nu așa.. Că încrederea se câștigă greu, și se pierde ușor. Și ce fericire dac-o câștigi…