Ioi, no, apăi așa-i..

Nu citiți ce urmează! Divagații care pot scurtcircuita mintea rațională (că aia irațională e deja) urmează, și pot induce o falsă senzație de plenitudine în fața evidentului, cu sclipiri euforice și scâncete ce trădează trăiri intense. Adică, pe scurt, îți va lăsa gura apă. Cred. Se cheamă salivă. Și chiar există..

Că-i o adevărată poveste la mijloc. Ia o cană mare de ceai (sau coniac sau ce-ți mai bea), trageți un fotoliu pe lângă șemineu, și iaca.. A fost odată, ca niciodată, un bleg băiat mai 31337 el de felul lui, mare șmecher în ale jocurilor gen Heroes of Might & Magic (pasiune pe care nu și-a pierdut-o nici acum, de altfel), Master of Orion și Command & Conquer, neîntrecut în folosirea trainer-urilor și cheat-urilor, a programării și codării, care credea că v-a ajunge mare programator, pe undeva, prin America cea mult râvnită de mulți – tărâmul celor liberi.. Care, după câteva șuturi în fund de la părinți (Ce, calculatoare-ți trebuie ție? Ia, treci, la economice, că doară calculatoarele-s un moft, cine mai trăiește din așa ceva? Ce, tu ești alde Gheorghioiu sau Palanciuc, ai tu medalii de aur la internaționalele de programare?), a ajuns să tocească (ioi, încă am coșmaruri) la economie, fiind chiar și prins copiind de către profesorul meditator (da, copiind la meditații, și prins cu nădragii în vine – red handed, ce-s singurul?).. Până la urmă, folosind calea cea dreaptă (sau oablă, după diverse surse), a hotărât să dea ce-i mai bun în el, și ajunse la facultate, la UBB (pentru cunoscători), la Științe economice.. Observați că nu zisei nimic despre fete (sau femei) până acum? Ridicați două degete ăia care-ți observară această chestiune.. Fu intenționată, întrucât nu prea exista nimic pe tema aceasta worth mentioning. Cum zise un individ? Am prea puține regrete, dar din păcate, prea puține care să merite menționate…

Revenind. Flăcăul nost, de 90 de kile, ajunse la facultate, și, după o vajnică străduință, care a durat fix un an (până a învățat că există o străveche tradiție care spune că nu trebuie să mergi la cursuri ca să treci anul), a reușit să treacă și de acest hop. La facultate, mă refeream. Again, fără multe comentarii, decât faptul că a(m) reușit să scape de influența părintească (slavă domnului pentru telefoane mobile – „Unde ești mamă, acasă și te culci să mergi mâine devreme la cursuri? – Daaaaa… ”), s-a deșteptat nițel și a văzut că reclama nu-i chiar așa cum se credea p’acasă, adică gânditul doare. Tare. Provoacă migrene, chiar…

Așa că s-a hotărât să se angajeze. Și s-a angajat. Într-o bancă. De top. Și după ce-a constatat cum stă treaba, adică așa:

(Da, SAM, asta era poza de care îți povesteam).

S-a hotărât să devină șef. So far so good. Previzibil. Fără prea mulți prieteni, în afară de colegii cu care stătea până dimineața la 4 (da, patru dimineața) la închideri de lună, și până la 9-10-11 (pm, să se înțeleagă) în restul timpului. Și, probabil, ambele mâini. Adică ajutoarele de muncă, pen’că individului îi plăcea foarte mult ceea ce făcea, adică de toate. De la progrămele în excel și foxpro să iasă la tanti cutărescu cineștiece raport, până la chestii de eficientizare a creditelor. Și era lăudat, până peste poate. Ioi, ioi, ioi.

Și, atunci… vorba americanului… DISASTER STRUCK! S-a îndrăgostit. Lulea. Sau cel puțin, credea asta. Ce, relațiile-s ușoare, nu trebuie muncit la ele… Și după aproape un an, nunta. Cununia civilă, cărat mormane de haine (chiar, cine naiba ar fi crezut că o femeie are atâtea haine?) și papuci (idem), instalat proaspăta nevastă în căminul conjugal (sub ochiul vigilent al soacrei). Liniște. Cine-a mai trecut prin asta, știe. Adică, nu liniște în sensul de pace, ci la propriu. Liniște. Să nu scârțâie patul, să nu comentezi că-i supa prea, și ciorba foarte (mă refer când gătea soacra), să nu ieși din cuvântul părintesc, adică … NERVI!!!!!!!!! Și nici cu serviciul nu se prea lăuda, că acum avea obligații, trebuia să ajungă acasă, să facă una și alta. Și iar, laude mai puține, nervi cât încape, sentimente de neputință, etc.. Stress, într-un cuvânt. Deci, NERVI!!!!

Căutat soluții. Prima găsită: independența financiară. Început o firmuliță, conform tipicului, de haine, again conform tipicului, d-alea ieftine, din Europa, Dragonul Roșu (cine știe, cunoaște, la propriu, că încă știu să recunosc marfa bună de marfa proastă, inclusiv la etichete și nivel de firme) și făcut o dată sau de trei ori pe lună naveta spre București. Plecat noaptea pe la 12-01, făcut cumpărături (că dacă ajungeai după ora 6 dimineața nu prea mai prindeai loc bun de parcare, iar la ora 10 dimineața erau cam gata chestiile bune – chilipirurile), halit ceva șaorma sau kebap (băi, în Europa era durere chebap-ul făcut de arabul ăla de la intrare), și fuga înapoi. Somn, întrebați? Kein schlaf.. Adică, pe românește, nț. Nada. Ajuns înapoi dupămasa pe la 6-7, aranjat marfa, prețuri, etc, să fie gata pe a doua zi.. Asta era tipicul de vinerea noaptea spre sâmbăta și duminica. Deci, week-end plăcut. Nu crezi? Păi așa era. Doi ani de zile tot așa. Și firma se duse pe apa sâmbetei, și noi ne găsirăm liniștea pe partea de muncă și servici (job, pentru necunoscători), dar am rămas cu o chestie. Cu obsesia plimbării. De bolunzi, fără plan sau țintă. De plăcere.

Undeva între chinezii și arabii din Niro, Europa și Dragonul Roșu, și dragonul roșu de acasă (alfel cunoscut sub numele de soacră), am luat prima  lecție despre căsnicie. Comunicarea. În șase ceasuri de condus, și dus, și întors, vrând nevrând ajungeai cu discuția la chestii delicate, și, întrucât de fugit n-aveam unde, nici unul dintre noi, că riscam cam multe în trafic și la sute de kilometri distanță. Așa că, musai vorbit. Povestit. Așteptări, probleme, vise, datorii, tipare de gândire, dorințe. De toate, pentru toți. Parcă ne regăseam iubirea, împărtășindu-ne sufletul unul altuia, iar toate problemele au dispărut. Treptat, cu hopuri, cu certuri și împăcări. Dar au dispărut. Bine, au apărut altele, dar alea vechi au dispărut. Și așa, ne-am căutat fericirea în altă parte. Adică ne-am mutat. După un an de tatonat problema și ajuns la veșnicul argument („Vai, dar ce-o să zică vecinii? O să zică că nu ne înțelegem, din moment ce-ați plecat de aici… Dar ce-o să le zic la cunoscuți? Uite că X-ulescu și Y-uleasca se înțeleg și stau cu părinții… Voi de ce n-ați putea?”), am luat credit peste credit, făcut praf carduri de credit și ne-am amenajat un apartament după gusturile noastre (mă rog, ale constructorilor, că de-i prind, praf îi fac), făcut de la zero, de la instalații sanitare, electrice și de încălzire. Trecut prin coșmaruri de genul unui șobolan (Ceva de genul ăsta, dar mai al naibii), care a reușit performanța să-mi mănânce vreo 3 coturi de toaletă (că erau se pare și comestibile și ușor de ros), vreo 15 pliculețe de otravă, și de care am scăpat numai punând un cot de plastic de tip vechi (d-ăla de nici cu bomfaierul nu reușeai să-l tai) – sper, adică, pica-i-ar dinții, mustățile și coada, că s-a îngrășat de la otravă de să nu poată să treacă prin scurgere…  Trecut prin coșmaruri de genul constructorilor tâmpiți, care n-aveau chestie de-aia de văzut dacă-i drept (cum naiba-i zice?), și proprietari și mai tâmpiți (crezut prima oară că scurgerea trebuie pusă sub alimentare la chiuvetă, și a doua oară când constructorii au spus exact invers), umplut cu silicon pe unde nu bătea, înjurat de ticlăzăi, anafură și alte chestii dureroase, dar trecut peste. Iubit, strâns din dinți, strâns în brațe, legănat în ritmul inimii. Asta am făcut. Și am trecut peste. Dar obiceiul drumului l-am păstrat. Și pe cel al poveștilor. Singurei, fără o țintă, acompaniați doar de muzica anilor 80 (și 90, și mai colea), înconjurați de verdeață (sau albeață, dacă pica iarna), privind pierduți în spațiu la frumusețile patriei, povestind, sperând și iubind.

Și uite-așa, dragii moșului, a început o frumoasă poveste de dragoste, uniți prin probleme și rezolvări, îndrăgostiți de numa-numa, și continuă și-n zilele noastre. Iar ce urmează, nu știm. Dar sperăm în dragoste, în înțelegere și sănătate. Asta după mine-i fericire. Și vreau s-o păstrez. Voi?