Normalitatea anormalității. Și invers.

Astăzi am un chef teribil de scris, ceva de groază. Că m-a luat un pic și Anca la trei păzește, în sensul bun al cuvântului. Dar nu-i bai, un pic de critică constructivă nu face rău nimănui.

Am o nedumerire.. De ce trebuie să fim musai normali? Normali a.k.a. obișnuiți. Common. Sau cu ce se mănâncă normalitatea asta? Toate știrile pe care le văd sunt saturate de chestii nasoale, că la un moment dat le luăm drept stare de normalitate. Ar trebui să fie? Eu zic că nu.

Mie chiar nu mi-ar place să trăiesc undeva unde e considerat normal să fie crime, violuri și tot felul de infracțiuni pe motiv că noi suntem o nație de hoți, violatori și teribiliști. Am văzut astăzi pe o sticlă de la Prigat despre olimpiada oamenilor obișnuiți(?)… Ce-i asta? E normal? Suntem normali? Ia citiți ce scrie:

Adică pentru că nu depuneți nici un efort de a face ceva care să conteze, sunteți premiați. Asta-i ca aia cu „Vă plătim ca să nu întârziați cu ratele”… Păi noi muncim, nu gândim, nu?

Este normal să fie așa? Ești special. Nu contează că te bâlbâi din două-n două cuvinte și ai IQ-ul de sub 60.. Ești special. Bre, ne complacem în prostie și mediocritate.

Eu din psihologie am prins câteva chestii interesante, care merită spuse.

1. Dacă starea de normalitate merge spre anormalitate, un om normal apare ca-n bancul cu individul ce conducea pe autostradă pe contrasens („E un nebun pe autostradă care conduce pe contrasens… Nebunul: Care unul, sunt mii!!!”).

2. Spiritul de turmă tinde să distrugă orice urmă de individualitate. Și munca în echipă face asta, e cel mai sigur mod de a-ți ascunde eșecul individual.

3. Cu cât crește ordinul de mărime a organizației / grupului social în care te-ai integrat, cu atât scade responsabilitatea individului.

Ce înseamnă astea… Înseamnă că nu ne mai asumăm nici măcar o urmă de răspundere față de ceea ce facem..

- Nu mi-a mers căs(z!)nicia!!! El (ea) e de vină! Mi-a mâncat viața și sănătatea!

- Nu știu (nu vreau!) să fac asta! Sau aialaltă!

- N-am vrut să îl lovesc dom’ judecător. Nu l-am lovit eu. A căzut în cuțit singur. De șaisp’ce ori.

Ne plângem de milă. Asta vedem peste tot. Văitături că „Vai, mi-o luat apa casa”, dar nimeni nu cercetează să vadă că de fapt unii (nu toți, dar unii) au tăiat toată pădurea de pe dealul care-a pornit-o la vale, i-a valorificat (sau beut), și acuma așteaptă și fonduri să-și facă altă casă. Suntem obișnuiți cu ideea că-i normal ca unii să muncească, alții să (se) plângă peste tot și de primit să primească cine trebuie. De obicei din tagma celor cu gura mare. Și atunci generalizăm. Conform disonanței cognitive, ca să nu suferim din cauza lipsei de gândire, e mult mai simplu să intrăm și noi în horă, să plângem și să ne văităm la toate forurile, decât să muncim sau să încercăm să schimbăm ceva. Work is for pussies, no?

De ce să nu încercăm invers?

Închideți televizorul. Lăsați presa și radio-ul deoparte. Faceți un bine celui care are nevoie cu adevărat (pomana nu constituie un bine, un servici însă se încadrează în această categorie). Mergeți pe principiul că un pește hrănește o zi. O undiță și meșteșugul pescuitului poate să hrănească o viață întreagă.

Acceptați ce vi se oferă. Dați fără să vi se ceară. Ajutați cu zâmbetul pe buze. Necondiționat. Iubiți.

Cel mai simplu e ce vedeți în familie. Primul lucru spre o viață fericită e să nu te uiți după probleme, să te uiți după soluții. Într-o carte despre NLP, o tanti dădea următoarea variantă:

- Ce te faci dacă și tu și consoarta vreți o portocală? Și ai numai una?

- Păi iacă, întrebi la ce vrea s-o folosească. Te poți trezi că tu vrei să mănânci interiorul, iar consoarta are nevoie doar de coajă, pentru o prăjitură. În loc să te cerți pe portocală, poți avea și ce ai tu nevoie și nevasta fericită.

Ideea e de comunicare. De întrebat. Nimeni nu s-a născut învățat, cu atât mai mult direct soț. Sau soție. Fiecare trebuie să întrebe și să se învețe cu prezența celuilalt.

Și acum, the moment of truth. Că tot vorbim de portocale, iaca ce găsii eu pe net… Se încumetă careva? Că eu sunt bucătar nivelul –2. Adică MINUS 2.

Enjoy:

SPUMĂ DE CIOCOLATĂ

Pentru 6-8 persoane:

Ingrediente

– 400 g de ciocolată amară “superioară” (2 batoane),cu conţinutul de cacao 60-70%

– 8 ouă

– 1/2 pahar de rom (7 cl)

– 1 portocală

– 4 linguriţe de cafea solubilă (NESS)

– 1 vârf de cuţit de sare

Utilaj

– 1 mixer electric

– 1 cratiţă mare

– 1 răzătoare’

– 2 salatiere mari

– 1 spatulă

Tăiaţi ciocolata în bucăţele. Puneţi-le în cratiţă. Faceţi 1/2 ceaşcă de cafea foarte tare şi turnaţi-o, împreună cu romul, în cratiţă. Puneţi pe foc cratiţa, fie în bain-marie, fie pe o placă, la flacără foarte mică. Lăsaţi ciocolata la topit. Amestecaţi cu spatula, pentru ca să se lege compoziţia. Dacă aceasta este prea groasă, adăugaţi-i puţină apă.

În timp ce se topeşte ciocolata, radeţi coaja portocalei (numai partea superficială a acesteia).

Puneţi jumătate din coajă în cratiţă şi amestecaţi. Spargeţi ouăle, punând gălbenuşurile într-o salatieră şi albuşurile în cealaltă. Bateţi albuşurile spumă (după ce le-aţi pus sare), pană când se; întăresc bine.

Turnaţi ciocolata în prima salatieră, în care se află ouăle. Amestecaţi bine, până când obţineţi o cremă foarte omogenă. Turnaţi, apoi, această cremă peste albuşuri şi amestecaţi cu spatula, până când compoziţia devine perfect omogenă. Verificaţi bine, să nu rămână particule de albuş, sau să nu fi rămas la fundul vasului ciocolată neamestecată.

Puteţi lăsa spuma în salatieră – după ce îi ştergeţi marginile – sau o puteţi răsturna într-un castron mare, de compot. Înainte de-a o băga în frigider, pudraţi-o pe deasupra cu restul de coajă de portocală.

Pregătiţi spuma cu 5 ore – cel puţin – înainte de-a o servi.