Fericirea ca stare conștientă

Am mai scris ceva pe tema asta în ultima vreme, mai ales cu dorința aceea aprigă de schimbare pe care-am descris-o aici, aici și aici. De atunci, am folosit blog-ul pentru a mai scăpa de niște sentimente negative, cu gândul că dacă le scriu, le pot uita. Nah. Thinking FAIL!. Dar no more. Aici discutam despre puterea presei și despre frica folosită ca instrument de manipulare. Mi-am dat seama acum exact unde greșeam. M-am gândit să încerc ceva nou.

Mie mi se pare că m-am cam alăturat turmei, și scriu destul de multe chestii despre lucruri neplăcute. Hey, look at me, mine-s bigger. Păi nu e. Peste tot se cer crime, violuri, războaie, ură și distrugere. Se arată cu degetul tot felul de tâmpiți și prostănaci, și se acceptă acest lucru ca și unul normal.

Pe mine, că mă bântuie câte o durere de cap ce dispare doar cu fiole de algocalmin, pare o chestie dureroasă, dar nu-i tocmai așa. Mă și face să gândesc. Mă face să mă opresc (obligatoriu, altfel pic!) și să miros trandafirii. La propriu. Durerea de cap care mă încearcă acum și cu care trăiesc de aproape 20 de ani, mă lovește exact în locul de unde pornește coșmarul consumerismului. În deblă.

Voi n-ați observat ce kool e să consumi? Că peste tot ești ținut în priză, fără o țâră de pauză de gândire, și în frică de ziua de mâine? Consumă, să vezi ce bine o să te simți. Consumă și o să ai tot ce-ți dorești. Shopping-ul ca mijloc de relaxare (hai sictir!). Bre, dacă de oprești nițel, îți dai seama că încerci să potrivești merele cu perele. Adică încerci să bagi chestii pătrate în găuri rotunde.

Un filmuleț luat găsit de la Geo Atreides zice ceva interesant:

De aici, cel inițial. Tot ce crezi că vrei, că ai nevoie, e cam varză. N-ai nevoie de tot felul de briz- briz-uri, ca să trăiești.

Trăim într-o lume ciudată, care în loc să apere viața în toate formele ei (mă rog, eu nu-s vegetarian, dar asta nu înseamnă că nu mă pot schimba, give enough willpower), promovăm prostii. De câte ori n-ați auzit de tineri care se sinucid din „dragoste”, sau care mor la locul de muncă. Și sunt și destui oameni mai în vârstă care fac exact același lucru. Undeva scria cineva un articol că un individ a murit la servici, și colegii și-au dat seama după câteva zile. WTF???

Viața o ai ca s-o trăiești, nu ca s-o irosești.

Dar să revenim la main subject.

Ceea ce vedem, auzim ne formează experiența de viață. Și cu pașapoartele alea biometrice, zău că TLP are dreptate. Atâtea tâmpenii s-au emis pe seama lor, că nu poți să te opui lor din motive obiective (gen securizarea bazelor de date, etc.) că ești etichetat drept d-ăla bolund.

Revenind. Suntem spălați pe creier zi de zi, și am ajuns deja să acceptăm chestii de genul violenței în școli drept normală. Deh, trăim în România și ne ocupă tot timpul. Nu-i normal, totuși să nu ne ocupe tot timpul? Și chestia e că noi ne ocupăm exact cu aceleași lucruri ca tot restul turmei. Și eu am scris de luatul în tărbacă a bancherilor, sau de diverșii proști care verifică cipurile „666” prin încălzitul în cuptorul cu microunde. Și realizez că sunt o parte din problemă. Amu, io n-am atâția cititori, așa că nu mă doare prea tare. Și pe chestia asta vreau și chiar se merită să fiu „Gică contra”.

Adică:

Vreau ca de acum încolo să arăt chestiile ce merită cu adevărat văzute. Frumusețea și fericirea, acestea vreau să le readuc la normalitate. Astea trebuie să fie normalul nostru, nu altceva. Unde-s antemergătorii deiști ? Unde ești, tată, cel ce-ai introdus în constituția declarația de independență a americii „The pursuit of happiness”?

That all men are by nature equally free and independent, and have certain inherent rights, of which, when they enter into a state of society, they cannot, by any compact, deprive or divest their posterity; namely, the enjoyment of life and liberty, with the means of acquiring and possessing property, and pursuing and obtaining happiness and safety.

Adică nu vreau să-l arăt cu degetul pe ăla care nu muncește, sau tratează urât clienții, și nu mă mai interesează cât de rău o ducem noi, sau ce politicieni răi avem. Vreau să-i arăt cu degetul pe cei care muncesc, pe cei care ajută oameni, și pe cei care tratează clienții cu respect. Vreau să arăt că procentul de nerealizare e diferit de procentul de realizare. Și că dacă 49% din oameni fumează, 51% nu o fac. Sau că dacă 1/3 din căsătorii ajung la divorț, 2/3 din ele nu ajung la divorț. Și că suntem ceea ce căutăm. Vreau ca fericirea să ajungă o chestie conștientă. O alegere conștientă. Precum pe net, așa și în viața de zi cu zi…

E doar o chestie de percepție. La fel ca și viața, în general.