Mentalitate de (ne)câștigător

Astăzi, stând cu maică-mea la coadă la oncologie, am observat o chestie care m-a pus pe gânduri serios. Și încep tot mai mult să mă gândesc la emigrare (surpriză). În ultimele 9 luni, de când mi-am schimbat serviciul, pot să spun că nu m-am mai gândit deloc la așa ceva. Dar, poate am greșit.

Am observat următoarea chestie: Cine urmează la doctor, chit că are în mână număr de ordine, și știe SIGUR că va intra la doctor următorul, stă în picioare la ușa lui din momentul în care a intrat cel dinaintea lui. Chiar dacă va aștepta cu ceasurile, chiar dacă nu se simte bine.. Doar din frică să nu-i ia careva locul.. Iar coadă fără nervi, și fără persoane care „așteaptă de azi dimineață de la 7” fără bon, și au pretenția să intre în față, că oricum bonul nu contează, contează fiecare cât așteaptă, nu găsești.. Acum am început să pun cap la cap (parcă m-a lovit inspirația) o mulțime de chestii din ultimii 30 de ani.

Și iată concluzia:

Suntem un popor speriat. Panicat de-a dreptul. Nu contează legea, nu contează bunul simț sau ordinea, nu contează nimic din tot ceea ce se numește „egalite, liberte et fraternite” (you get the point), contează doar pielea proprie. Tot ce am auzit și am văzut de la revoluție încoace, tot frică se numește. Noi, românii, pe lângă că avem o mentalitate de turmă de oi (trăiască Beecali), nu suntem români. Noi suntem Popescu, Vasilescu, Ionescu, Tănăsescu, etc. Degeaba o luăm noi ad-literam cu POPORUL ROMÂN ESTE UN POPOR CU FRICĂ DE DUMNEZEU, și cu POPORUL ROMÂN ESTE PUTERNIC ȘI ADAPTABIL, că e doar propagandă. Noi n-avem frică decât de ceea ce ne-ar putea face rău NOUĂ, că la restul poate să vină potopul. Și nu suntem nici măcar un popor, d-apăi ce să mai vorbim de ortodoxie, sau putere sau de adaptabilitate. Religia, țara și puterea nu există. Fiecare om e adaptabil, și suntem și mai adaptabili decât gândacii, dacă ei supraviețuiesc unui război atomic, noi am fi în stare să respirăm negru de fum și să mâncăm toxine (vezi Copșa Mică, Zlatna, etc…). De-aia se zice de noi că ne adaptăm. Dar nu ca popor, ci ca individ. Ăștia, săracii, din exterior, generalizează de numa’-numa’, și rău fac.

Brucan, săracul, a fost luat peste picior, când spunea că ne trebuie 20 de ani să ne revenim, iar acum, după ăia 20 de ani… Mai are rost să zicem?

Ca poporul român să existe cu adevărat, ar trebui să-l desființăm, să ne răspândim prin lume fiecare în alt loc, și după 100 de ani să reconstituim România. Și nici atunci, nu-s prea sigur că ar fi ceea ce trebuie.

Uitați-vă-n jur, și spuneți-mi ce vedeți.. Bucurie? Nah… Frică, panică, foame de bani, nesimțire și grabă. „Nu știu ce vreau, dar vreau acum, și dacă-i musai, pe gratis!”

Dacă vă gândiți că o să se schimbe ceva, vă înșelați. Până când mărturiile despre comunism și revoluție vor fi doar în cărțile de istorie, iar cei care au văzut sau au auzit de la cei care au văzut această perioadă vor muri, nu se va schimba nimic. Pentru că oamenii își învață copiii pe baza propriei experiențe. Dacă eu m-am ars, suflu și-n iaurt, iar tu ar trebui să faci la fel, copile.. Uite că mie-mi merge cu tupeul, cu nesimțirea… Ție de ce nu ți-ar merge?

Nu vedem dincolo de vârful nasului, dar toți avem pretenții de oameni citiți, cultivați, și ne considerăm în măsură să emitem judecăți și să comentăm absolut orice, de la fotbal, la economie politică, de la istorie, la etică. Sictir! Aș prefera oricând un neamț, care „e rece, nu te bagă-n seamă, nu te-ajută, și orice nu-i convine, chiar dacă tu vrei să faci un grătar, sau faci un pic mai mult zgomot decât ar fi necesar, reclamă la poliție sau te miri pe unde”, decât un român, care este… Chit că nu văd oameni cu zilele, sau că nu îmi are nimeni treaba, sau că nu am prieteni. Prietenii nu se măsoară în număr de persoane, nici în „DA! Sigur!”-uri… Vorba cuiva, dacă știi exact câți prieteni ai, n-ai nici unul…

Watch more cool animation and creative cartoons at aniBoom

Apropo, știi de unde vine educația copilului tău? Eu n-aș prea crede.. Nu de la tine, sau de la școală, ci de la anturaj. De la cei din gașcă. De la băieții de cartier. De la televizor.

Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât aș vrea să îmi cresc copiii undeva prin Australia, Noua Zeelandă sau oricum, undeva departe. Undeva la ocean, cu spații întinse, pline de sălbăticie.. I-aș învăța cum să supraviețuiască în natură (și aș invăța și eu), cum să trăiască fără dependența asta de „Mai repede! Mai mult!”, fără să-mi fie frică sau să le fie frică de ziua de mâine. I-aș învăța că viața ne duce la moarte, și că n-are rost să se gândească prea mult la ziua de mâine sau dacă pierd sau câștigă. I-aș învăța să se bucure de fiecare clipă, să vadă frumusețea în orice, și să nu le fie frică. Asta, ultima, o văd ca o nouă poruncă (porunca 11). Orice s-ar întâmpla, să nu-ți fie frică. Dacă vrei să-ți fie neapărat frică, să-ți fie frică de ce impact ai tu asupra celorlalți. Nu invers, și nu de altceva. Să-ți fie frică de ce ai putea tu face.

Trăiește, copile, i-aș spune, și nu te uita nici în urmă, nici înainte. Doar speră că va fi bine. Uită-te în jur, și vezi miracolul vieții în fiecare picătură de apă, în fiecare fir de praf. Și vezi că n-are rost să fii supărat.

Asta, cu frica, nu ne-a învățat nimeni pe noi. Și încă suntem învățați să ne fie frică și de Dumnezeu, și de Stat, și de Angajator, și de Mine, și de Tine.. Că dacă ne este frică, cea mai bună soluție pentru noi este să nu facem nimic. Asta ne e învățătura, și așa suntem îndemnați să trăim. Ca niște oi, care cred că li se cuvine totul, și nu se cuvine să dea nimic înapoi. Sau nimănui. Aș cere scuze oilor pentru că le-am comparat cu românii, dar ele oricum nu știu să citească, așa că o să le behăi eu ceva când trec pe lângă ele, și sper că o să mă înțeleagă și nu o să se supere…

Cu cât ne e mai frică, cu atâta suntem mai ușor de condus, de muls, și de tuns..

P.S. Da, sunt supărat, sunt nervos și frustrat. Da’ mie-mi trece.. Ție-ți trece?