Hai să!

… lăsăm deoparte toate aburelile cu privire la Sărbători Fericite! ® și la Crăciun Fericit! ®. De parcă tot anul așteptăm să vină Crăciunul, Hannukah sau alte sărbători să ne comportăm precum se presupune că ar trebui să ne comportăm. Nu ne face mai buni sau mai răi, ci doar ne mințim unii pe alții.

Apropo, cine vrea să fie fericit, de acum încolo, să citească în continuare… Cine nu, ce cauți la mine pe blog? Știu că mă mai porcăi singur, dar de obicei sunt destul de vesel…  Nu s-ar zice, nu?

Revenind…

Nu vreau să mă gândesc nicicum la posibilele implicații de ordin religios prin prezentul post, doar să propun ceva. Interesant. Adică ceva interesant pentru cei ce vor să fie fericiți. Și care să n-aibă nici o legătură cu sărbătorile. Dar ceva care funcționează SIGUR, pentru că l-am probat și eu. Dar nu l-am inventat eu. E un joc. Și se numește „Hai să!”. Și, teoretic, nu are nicio legătură cu fericirea, fiind un instrument de îmbunătățire a responsabilității sociale. Dar, un side-effect interesant exact asta e… Fericirea…

Într-un post de la Moshe & Mordechai, numit „Parul ca argument”, în care autorul se întreba dacă pierderea anonimatului la comentariile de pe blog-uri ar domoli violența de limbaj, iar eu vreau să vă citez din acel post, următoarele:

Personal nu cred asta. Sigur, anonimatul poate da, uneori, un spor de cutezanţă, dar nu văd de ce ne-ar face să fim altceva decât noi înşine. Iar dacă violenţa e o problemă asta se întâmplă pentru că violenţa este o problemă în societatea nostră. Şi pleacă de la vârf.

Nu suntem anonimi în trafic atunci când ne porcăim la semafor. Ori când, tot mai des, vedem că se recurge la par ca argument definitiv. Sunt anonimi cei care apar la OTV? Ori cei mai mulţi dintre cei care semnează în România mare ? De bunăseamă nu. Care este atunci explicaţia pentru care parul devine atât de des soluţia ? Lipsa de educaţie este o explicaţie. Relele modele pot fi o alta. Dar dintre toate cred că cea mai solidă explicaţie este aceea că trăim într-un stat autist. Legile există, dar nimeni, aproape nimeni nu e tentat să le ia în serios. Pentru că instituţiile care ar trebui să vegheze la aplicarea legilor sunt corupte până la ţesătura lor intimă. Pentru că legiuitorii sunt ei înşişi o pildă de nesimţire şi lipsă de respect faţă de lege.

O societatea nu poate fi guvernată prin cultivarea fricii faţă de lege şi faţă de consecinţele nerespectării acesteia. Ci prin cultivarea convingerii că, în orice situaţie, pentru oricine, faptele noastre atrag şi răspunderi, responsabilităţi. Că cilindreea automobilului nostru nu are cum impresiona agentul de circulaţie. Că banii şi relaţiile nu sunt argumente în relaţia noastră cu legea şi cei care ar trebui să o reprezinţe. Că, în fine, avem un unic sistem de valori şi constrângeri la care cu toţi trebuie să aderăm.

Cineva îmi spunea că nu poate exista respect faţă de lege atunci când “lupta împotriva corupţiei” este o permanentă politică de stat, o temă recurentă în dezbaterea publică. Şi până la urmă e vorba şi de altceva. De respectul pe care, arătându-l legii, ni-l arătăm unii altora.

Am primit democraţia cu un entuziasm teribil. Ca pe o expresie a libertăţii absolute. Ca pe un mediu de cultură propice afirmării individualităţii noastre, a fiecăruia dintre noi. Cu timpul am încetat să mai gândim ca semeni. Sau concetăţeni, dacă vreţi. Am devenit o sumă de individualităţi. Şi nu am încetat să ne exprimăm individualitatea. Convinşi fiind că fiecare dintre noi este mai bun decât cel de alături. Dacă nu mai bun, atunci mai deştept. Dacă nu mai deştept, mai puternic. Dacă nu mai puternic, atunci mai bogat. Iar atunci când argumentele nu au mai supravieţuit ego-ului am prefăcut nevoia de afirmare în vehemenţă. Vehemenţa în violenţă. Pentru că şi cel de alături a făcut la fel.

Autorul a punctat teribil de bine tot ceea ce ne caracterizează pe noi, românii, ca nație care abia a scos nasul în lume. Părem ca niște copii, care merg prima oară la fotbal. Și se iau după ceilalți, urlând și înjurând, fără să știm exact de ce facem asta.. Doar că suntem băgați în seamă de adulți, și amenințați un pic cu degetul. Dar în rest, viața merge înainte. Și nu știu cum aș fi putut spune altfel decât a spus Mordechai. Nu legea e soluția. Ci responsabilizarea.

Jocul acesta de care vă vorbeam, are un efect intens asupra individului. Are puține reguli. Nu multe. Dar care trebuie respectate. Nu încercați nimic ilegal. Doar nițel comportament modificat.

Regula 1. Ceea ce gândești, spune. Ascultă-ți subconștientul și dorințele.

Hai să nu ne mai prefacem că trebuie să fim buni doar pentru că așa ni se spune să fim. Pentru că așa ar trebui să ne comportăm în societate. Pentru că, vorba jocului, interzicerea anumitor chestiuni are efectul invers. Și rezultă într-o incontrolabilă dorință de a fi egoist. Așa că trebuie să renunțăm la asta.

Regula 2. Nu există moral sau imoral.

Faptul că repezi pe cineva, nu te face mai bun sau mai rău. Așa ești tu, cine nu-i de acord, să te ocolească.

Regula 3. Hotărăște considerând ceea ce e bine pentru tine. Egoismul = good..

Regula 4. Când întâlnești o persoană încruntată, zâmbește-i.

Regula 5. Când vezi pe cineva care are nevoie de ajutor, ajută. Fără să te aștepți să ți-l ceară. NU OFERI, FĂ!

Regula 6. După ce ai ajutat persoana, îndepărtează-te. Dacă îți mulțumește, ignoră-l. Dacă vrea să te răsplătească, refuză-l.

Regula 7. Nu cere ajutor de la nimeni. Nu te aștepta să fii ajutat, și nu te gândi la nimic din ceea ce va urma.

Aceste reguli trebuie urmate timp de o săptămână. Și vă rog să-mi spuneți cum vă simțiți după  acea săptămână. Eu am avut niște experiențe… Oaaaa…!!!

Succes!

P.S. Auggie, să-mi spui dacă după o săptămână de-asta mai gândești la fel…

P.S.S. Nu despicați firul în patru, aplicați!