Chestia promisă

Bun. Avem o bancă. Cu capital majoritar străin, cum sunt majoritatea celor active pe aici. Cum functionează?

Simplist vorbind, ca să nu intrăm în detalii de genul departamentelor de risc, trezorerie, putem caracteriza așa ceva ca fiind o chestie care ia bani dintr-o parte cu un preț, și-i plasează (vinde) cu alt preț (mai mare). Așa câștigă. Cum cumpără bani? Simplu. Depozitele populației, firmelor, băncilor, statului (prin titluri de stat, obligațiuni, etc) sunt modul prin care banca cumpără bani. Toți banii cumpărați au scadența (când trebuie să plătească banca) în viitor, de regulă sub 1 an. Există și liniile de finanțare, sau obligațiunile petermen mediu , dar ca și chestie, în prezenta explicație, sunt cam irelevante. Ok, acestea fiind resursele.

Iar plasamentele sunt acele atât de disprețuite credite. Fie pentru populație, fie pentru firme, fie pentru municipalități, și chiar pentru stat. (Apropo, faceți rost de cartea „Confesiunile unui asasin economic”, de John Perkins).

Pentru că eu schițez ceva simplu acum. Un simplu „de ce?”.

Hai să luăm depozitele populației și creditele populației drept exemplu, simplificat la maxim.

Băncile sunt firme. Nu sunt societăți de ajutor social. Ele au acționari, care (în final) pot fi de la milioane de persoane fizice, la firme. Ele trebuie să dea banii înapoi. Au dividende de plătit. Noi, românii suntem miculuți, față de milioanele de acționari ai băncilor. Așa-i peste tot.

Tu, spre exemplu, ai putea să dai altcuiva, pe care nu-l cunoști, și nu l-ai văzut niciodată, un împrumut? Eu nu. Că m-am ars. Cu (foști) prieteni. Nu cu necunoscuți. Și suflu și-n iaurt.

Ei bine, banca dă. Dar face un calcul. Dacă banii pe care socotește că-i primește de la tine pe perioada împrumutului (corelat cu riscul să nu-i mai vadă și cu calculele de inflație, etc…) sunt mai puțini decât ar primi dacă ar împrumuta statul (la care riscul e mult mai mic), atunci nu se merită să-ți dea credit. Logic?

Ok. La fel și la depozite. Dacă se poate împrumuta de la BNR cu mai puțini bani decât ar fi nevoit să-ți dea ție, ar face-o. Dar BNR-ul cere garanții. Titluri de stat. (Simplist vorbind, și generalizând). Pe care le poate cumpăra doar dacă are cu ce. Adică depozite ale populației. Așa că, băncile trebuie să coreleze cele două. Și mai trebuie să țină seama și de rezerva minimă obligatorie. Bani de care nu se poate atinge. Așa că e musai să se împrumute, în anumite limite, de la populație. La care, garanția e fondul de garantare al depozitelor. La care contribuie. Tot cu bani.

Și așa, dacă se împrumută de la tine cu 11%, trebuie să îi plaseze cu atâta profit, încât să depășească profitul pe care l-ar obține împrumutând statul. E vorba de rentabilitate. Dar, mai e o chestie. Ponderăm totul cu riscul. Păi degeaba am 10.000 de lei plasați cu 20% dobândă, dacă am fifty-fifty șanse să nu-i mai văd. E ca și când aș plasa aceeași sumă, cu 10% dobândă, și risc 0. Bine, acum, riscul 0 e ceva de genul unei himere. Și nu vreau să elaborez.

Ați pricepit? (intenționat spus așa)…

Bun. Așa că, dacă ecartul de (diferența între) dobânda activă și cea pasivă (activele sunt creditele, pasivele sunt depozitele) este de (hai să zicem, for argument’s sake) 10%, cât e profitul?

Păi hai să vedem. Din 10.000 de lei, 10% face 1.000 de lei. De aici, mai scădem chirii, salarii, provizioane, cheltuieli de funcționare… Hai să zicem în total 5%. Rămânem cu 500 de lei.

Bun, dar mai e o chestie. Reglementările în vigoare (vezi Basel 1, 2) presupun anumite calcule. Gen gap de lichiditate. Adică:

Am un credit pe 10 ani, de la care primesc lunar rată de 100 de lei. Dar creditul ăsta, l-am dat din depozite cu scadența la un an. Asta înseamnă că eu tot la un an trebuie să fac rost de banii pe care i-am plasat în credit. Dar (10×100=1000 lei / an) eu primesc 1000 de lei anual. Îmi lipsesc 9000 de lei. Păi trebuie să-i împrumut din nou. Că dacă nu dau înapoi depozitul, intru în faliment, că eu am un contract de respectat, și nu am bani. Și există depozite pe o zi, pe 7, pe 30 de zile, pe 1, 3, 6, 9, 12 luni. Dar de credit pe o zi ați auzit?

Ei, întrebarea este, ce se întâmplă dacă cresc dobânzile? Eu mă împrumut mai scump. Adică banii pe care eu i-am plasat pe 10 ani, mă costă anual tot mai scump. Dacă eu am fost dobitoc să fac creditul cu dobândă fixă de 15% pe toată perioada, cât să ies cu profit 0 (mă rog, de exemplu), și am luat depozitul inițial cu dobândă de 10%, mă pot trezi că peste un an nu se rentează să țin creditul. Dar și aici am un contract. Oups!

Și atunci ce fac? Păi chestia e simplă. Îmi iau marjă de siguranță și la credit și la depozit. Stabilesc în contract că dobânda se poate modifica. Și dacă e chiar necesar, o cresc și eu. Și la depozite, și la credite.

Și uite așa ajungem la Protecția Consumatorului. Și așa ne doresc unii diverse chestii care mai de care.

Uite, vă spun eu o chestie. De ce credeți că toate statele se hârâie cu băncile să reia creditarea? Pentru că, dragii moșului, băncile sunt un pilon deosebit de important în creșterea economică. Și pentru stat, și pentru economie. Pentru că faci acum tot, și plătești la anul, în rate. De aia. Pentru că se deblocă bani. Datoria. Pentru tine, ca să-ți poți păstra serviciul. Ca să-ți poți lua o mașină, sau un frigider, sau un apartament. Cumperi acum, plătești la anul. Sună cunoscut? Alternativa e economisirea. Băncile pentru Locuințe. Părinții.

Știu că doare. Știu că sunt multe bănci la care profitul e mai sus de oameni. Dar concurența asta face, le selectează. Vă mai aduceți aminte de credite cu dobânzi de peste 50%? Ei, existau și cu 100%. Dar, mai avem până acolo…

Vă țuc.

P.S. Mă doare mâna deja. Și capul.